Sinaxar 28 Ianuarie

În aceasta luna, în ziua a douazeci si opta, pomenirea preacuviosului nostru parinte Efrem Sirul.

Acest astru stralucitor al Bisericii a rasarit in Orient in indepartata cetate Nisibe (Mesopotamia) prin anul 306. Inca din frageda tinerete fu alungat din casa parinteasca de catre tatal sau – preot pagin – din cauza ca iubea Religia Crestina. Fu primit de Sfintul Episcop Iacob (praznuit in 13 ianuarie) care il invata sa iubeasca virtutile si sa se dedice neincetat meditãrii asupra cuvântului lui Dumnezeu. Invatatura Sfintei Scripturi aprinse in el o flacara care il facu sa dispretuiasca bunurile si grijile acestei lumi pentru a-si inalta sufletul catre bucuria bunurilor ceresti. Credinta si increderea sa in Dumnezeu, de neclintit precum muntele Sionului, il facura sa adopte un mod de viata nemaipomenit. Avea o curatenie a trupului si a sufletului care depasea limitele naturii umane si care il facea sa tina sub stapinire toate miscarile sufletului sau, nelasind nici un gind urit sa se itzeasca in mintea sa. La sfirsitul vietii sale recunostea ca nu a vorbit niciodata de rau pe nimeni si nici nu a lasat sa scape din gura lui o singura vorba fara noima.

Lepadindu-se de toate, precum Apostolii, luptindu-se ziua cu foamea si noaptea cu somnul, invaluindu-si faptele precum si vorbele in sfinta smerenie a lui Hristos, primi de la Dumnezeu harul caintei si al lacrimilor neincetate, intr-o asemenea masura incit el ocupa in Corul Sfintilor locul ales de “dascal al caintei”. Printr-o minune ce se face cunoscuta doar celor care se jertfesc cu totul Domnului, ochii sai fusesera transformati in doua izvoare nesecate de lacrimi. Ani intregi, zi si noapte, aceste ape luminoase, purificatoare si purtatoare de sfintenie, acest al doilea botez al lacrimilor, nu incetara sa curga din ochii sai, transfigurindu-i fata intr-o sclipire limpede, in care se oglindea prezenta lui Dumnezeu. Plingea fara incetare pentru pacatele sale sau ale oamenilor, si uneori, cind se lasa purtat de contemplarea minunatiilor pe care Dumnezeu le-a facut pentru noi, plinsul sau se preschimba in lacrimi de bucurie. Ca un cerc misterios, in care nu ne putem da seama unde e inceputul nici sfirsitul, gemetele nasteau in el lacrimile ; lacrimile, nasteau rugaciunea ; rugaciunea nastea propovaduirea, care era intrerupta de noi tinguiri. Citind incintatoarele sale discursuri despre cainta sau descrierile atit de realiste ale Judecatii de Apoi, chiar si inimile cele mai impietrite nu pot sa nu se inmoaie. Pentru multe generatii si pina in ziua de azi, lecturile din Sfintul Efrem au facut sa curga multe lacrimi, deschizind pacatosilor calea pocaintei si a crestinarii.

La ceva timp dupa Botezul sau, pe la virsta de 20 de ani, Efrem se retrase in pustiu, fugind de agitatia orasului pentru a sta de vorba in liniste cu Dumnezeu si pentru a trai in preajma Ingerilor. Trecea dintr-un loc in altul, neinrobit de nimic, indreptindu-se intr-acolo unde il conducea Duhul Sfint, spre ajutorul lui si al fratilor sai. Astfel ajunse in cetatea Edesa in pelerinaj, fiind in cautarea unui om sfint cu care sa duca o viata de calugarie. Intilnind in calea sa pe o femeie desfrinata, el se prefacu atunci ca ii accepta propunerile si, spunindu-i sa il urmeze, o conduse spre piata publica, in loc sa caute un loc retras potrivit pacatuirii. Prostituata ii atrase atentia : "De ce ma aduci aici ? Nu te rusinezi sa te vada lumea ?" Sfintul ii raspunse : "Nefericito, te temi de ochii oamenilor : de ce nu te temi de privirea lui Dumnezeu care vede totul si care va judeca in ultima zi faptele noastre si gindurile noastre cele mai ascunse?". Cuprinsa de teama, femeia se cai si se lasa condusa intr-un loc care sa fie de ajutor mintuirii ei.

Dupa citiva ani petrecuti in Edesa Sfântul Efrem se intoarse sa traiasca in pustiu. Cum auzise laudele aduse virtutilor Sfintului Vasile, Dumnezeu ii arata intr-o revelatie ca Episcopul Cezareei se asemana cu o coloana de foc care unea pamintul cu cerul. Fara sa mai zaboveasca, Efrem pleca spre Capadocia. Ajunse in Cezarea in ziua Bobotezei si intra in biserica in momentul in care era oficiata Sfinta Liturghie. Desi nu intelegea greceste, fu cuprins de admiratie vazindu-l pe marele Episcop propovaduind, caci vedea un porumbel alb pe umarul acestuia, care ii soptea la ureche cuvinte dumnezeiesti. Acelasi porumbel ii vesti Sfintului Vasile prezenta in multime a umilului ascet sirian. Trimise dupa el, vorbira citeva minute in Altar si, ca raspuns la cererea lui, primi de la Dumnezeu ca Efrem sa vorbeasca dintr-odata in greceste ca si cum ar fi cunoscut aceasta limba dintotdeauna. Apoi il ordona Diacon, si il lasa sa plece in patria lui.

In acele timpuri incepu un lung sir de razboaie intre Romani si Persi (intre 338 si 387), in tot regatul persecutii fara indurare fura organizate impotriva crestinilor, considerati drept aliati ai romanilor. Aflind in pustiu de suferintele fratilor sai, Sfintul Efrem se intoarce atunci la Nisibe pentru a le veni in ajutor prin faptele si cuvintele sale. Inca din copilarie ii fu revelata chemarea lui Dumnezeu, printr-o viziune cu o vita de vie roditoare crescind de la gura sa si umplind intreg pamintul. Toate pasarile cerului veneau sa se aseze si sa se indestuleze din fructele sale si cu cit ciuguleau mai mult cu atit via se umplea de struguri. Harul Duhului Sfint il umplea cu o asemenea abundenta incit atunci cind se adresa poporului limba sa nu mai prididea sa profereze gindurile ceresti pe care i le inspira Dumnezeu, si parea ca prins de bâlbâiala. De aceea adresa lui Dumnezeu aceasta rugaciune surprinzatoare : "Retine, Doamne, valurile harului tau!".

Cind nu se ocupa cu invatatul altora pentru a intari credinta impotriva paginilor si ereticilor, se punea cu umilinta in serviciul tuturor, ca un adevarat diacon, asemeni lui Hristos care s-a facut "slujitorul" nostru.

Astfel, smerindu-se, refuza mereu inaltarea la Preotie. Virtutile sale, rugaciunea sa, roadele contemplarilor si meditarilor sale, tot harul pe care i-l dadea Dumnezeu, nu il pastra pentru el insusi, ci impodobea cu el Biserica, Mireasa lui Hristos, ca o coroana de aur batuta cu pietre scumpe. La asediul orasului Nisibe in 338, orasul fu eliberat datorita rugaciunii sale si a Sfintului Iacob. Dar dupa mai multe razboaie, cazu in final in mina crudului suveran al Persilor, in 363. Refuzind sa traiasca sub dominatie pagina, Sfintul Efrem si multi alti crestini plecara atunci spre Edesa. Isi petrecu acolo ultimii zece ani din viata, si – pentru a continua opera inceputa in scoala de exegeza fondata la Nisibe de Sfintul Iacob – propovaduia la Scoala din Edesa, care fu numita "Scoala Persilor". Atunci a redactat cea mai mare parte a admirabilelor sale lucrari, in care cunoasterea pe care o avea intr-ale celor ale lui Dumnezeu si a Sfintelor Dogme imbraca podoaba de splendoare a unei limbi poetice inegalabile. Se spune ca ar fi compus in grai sirian peste trei milioane de versuri : comentarii ale aproape tuturor cartilor Sfintei Scripturi, tratate impotriva ereziilor, Imnuri inchinate Raiului, Fecioriei , Credintei, marilor Minuni ale Mintuitorului si ale Sarbatorilor Anului. Mare parte din aceste imnuri a servit la compunerea Cartilor Liturgice ale Bisericii de limba siriana, de unde numele care i s-a dat de "Lira a Sfintului Duh" si "Doctor al universului". Alte tratate, foarte numeroase, ne-au fost transmise in greceste. Ele vorbesc cu precadere de cainta, asceza si virtutile calugariei.Dupa ce a organizat ajutoarele in cetate in vremea foametei din 372, Sfintul Efrem isi incredinta sufletul lui Dumnezeu, in 373, inconjurat de un mare numar de calugari si asceti iesiti din manastirile lor, din pustiul lor, din pestera lor, pentru a lua parte la ultimele clipe ale sale. Le lasa un testament emotionant, plin de smerenie si de cainta, in care cere staruitor tuturor celor care il iubesc sa nu il cinsteasca prin ceremonii funerare marete, ci sa ii depuna trupul in groapa strainilor, daruindu-
i, drept flori si miresme, ajutorul rugaciunilor lor.

Tot în aceasta zi, pomenirea cuviosului nostru parinte Paladie.

Fericitul Paladie si-a facut o casuta mica într-un munte si s-a închis într-însa. Si-a împodobit viata cu privegherea, cu rugaciunea necurmata si cu postirea. Pentru aceasta a luat de la Dumnezeu darul facerii de minuni. Astfel, un negutator care avea mult aur la el, a fost ucis de un ucigas si aruncat mort lânga chilia sfântului. Când s-a facut ziua si s-a vadit fapta, toti dadeau vina uciderii pe cuviosul Paladie. Iar el, înconjurat fiind de multa multime de oameni, a facut rugaciune si a înviat mortul. Acest mort sculându-se a aratat pe ucigas. Si alte minuni a facut cuviosul, dar mai ales s-au minunat credinciosii de virtutile lui. Mutându-se în pace catre Domnul a lasat Bisericii scrieri folositoare.

Tot în aceasta zi, pomenirea cuviosului nostru parinte Iacov Sihastrul.

Acest cuvios, lepadându-se de toate cele lumesti, a locuit ca un sihastru cincisprezece ani într-o pestera, aproape de o cetatuie numita Porfirion. Niste desfrânati au adus odata la acest cuvios o femeie desfrânata, care salta cu nerusinare si-l îndemna spre pacatuire. Sfântul însa, aducându-i aminte de muncile focului ce vor sa fie, a adus-o la pocainta si la credinta în Hristos. Dar fiindca nimeni nu scapa de cursele vicleanului, s-a întâmplat ca si acest cuvios sa cada în mare ispita. Caci lasându-se biruit de pofta trupului a cazut atât de jos încât a ajuns si la pacatul uciderii. Si venindu-si în fire si gândindu-se la adâncul prapastiei în care se gasea, s-a deznadajduit de mântuire si a plecat în lume. Pe drum însa l-a întâmpinat un monah cuvios si plecându-se sfatuirilor acestuia, s-a vârât într-un mormânt, unde a îndurat vietuire foarte aspra. Si facându-se seceta în acel loc, Dumnezeu a adus la cunostinta episcopului cetatii ca, de nu va face rugaciune Iacov cel din mormânt, nu va conteni seceta. Atunci episcopul cu tot poporul, ducându-se la el, l-au înduplecat, dupa multe rugaminti, sa se roage, si fericitul facând rugaciune, multa ploaie a curs si pamântul s-a saturat de apa. De aici cuviosul luând nadejdi bune, având ca semn al îngaduintei lui Dumnezeu ploaia multa care cazuse la rugaciunile lui, a dus viata si mai aspra. Si asa, în vietuire buna savârsindu-se, si-a dat lui Dumnezeu duhul, multe minuni facând dupa moarte.

Tot în aceasta zi, pomenirea celor doua sfinte mucenite, maica si fiica, care de sabie s-au savârsit.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintei Haris, careia taindu-i-se picioarele, s-a savârsit.

Tot în aceasta zi, pomenirea Preacuviosulu Parintelui nostru Isaac Sirul, episcop de Ninive.

Sfântul Isaac Sirul, episcop de Ninive, a trait in secolul al saselea. El si fratele sau au intrat in manastirea ascetului Matei lânga Ninive si au primit tunsoarea monahala. Invatatura sa, virtutile si modul de viata ascetic au atras atentia fratilor si acestia i-au propus sa conduca treburile mânastirii. Sfântul Isaac nu voia o asemenea povara asupra lui, preferând sa traiasca in singuratate, de aceea a parasit manastirea pentru a vietui in pustiu.

Fratele sau a insistat de mai multe ori pe lânga el sa se intoarca la mânastire dar nu a acceptat. Cu toate acestea, când renumele sfinteniei vietii sale s-a raspândit, a fost facut Episcop de Ninive. Vazând cruzimea si neascultarea locuitorilor cetatii, sfântul a simtit ca era peste puterile lui sa le fie conducator si cu atât mai mult plângea de dorul singuratatii. O data, doi crestini au venit la el, cerându-i sa le judece o pricina. Unul confirma ca datora bani celuilalt, dar cerea sa i se mai dea putin ragaz. Cel care il imprumutase il ameninta ca il va duce la judecata pentru a-l forta sa plateasca. Sfântul Isaac, cu un citat din Evanghelie, ii ceru sa fie milos si sa ii mai lase datornicului ceva timp pâna sa plateasca. Omul ii spuse : "Mai lasa-ma cu Evanghelia ta!". Sfântul Isaac ii raspunse : "Daca nu te supui poruncilor Domnului din Evanghelie, ce mai vrei de la mine?" Dupa numai cinci luni ca Episcop, Sfântul Isaac s-a retras din functie si a plecat in munti sa traiasca împreuna cu pustinicii. Mai târziu, s-a dus la mânastirea din Rabban Shabur, unde a trait pâna la moarte, ajungând la un inalt nivel de desavârsire spirituala.

De la inceputul secolului al optulea si pâna la inceputul secolului al optusprezecelea, in Europa nu s-a stiut nimic despre Sfântul Isaac Sirul, cu exceptia numelui sau si a lucrarilor sale.

Abia in 1719 o biografie a sfântului a fost publicata la Roma, alcatuita de un autor arab anonim. In 1896, mai multe informatii despre Sfântul Isaac au fost date la iveala. Invatatul soteriolog francez, abatele Chabot, a publicat mai multe lucrari din secolul al optulea despre istoria Siriei scrise de Iezudena, episcop de Barsa, unde a fost gasita istoria Sfântului Isaac Sirul.