Sinaxar 19 Martie

În aceastã lunã, în ziua a nouãsprezecea, pomenirea sfintilor mucenici Hrisant si Daria.

>Hrisant si Daria au trãit pe vremea împãratului Numerian. Tatãl lui Hrisant se numea Polemon, avea rangul de senator si era de fel din Alexandria, iar Daria era de fel din Atena. Deoarece Hrisant fusese introdus de un oarecare crestin în tainele cele dumnezeiesti si botezat în credinta crestinã si începuse sã propovãduiascã pe Hristos, tatãl sãu i-a cãutat o fecioarã cu tinuta aleasã si frumoasã la înfãtisare, cu numele Daria, pe care a trimis de au adus-o tocmai de la Atena, cãci socotea cã Hrisant din dragostea fatã de aceastã fecioarã, avea sã se întoarcã de la credinta crestinilor. Dupã ce s-au cãsãtorit, Daria, care cunostea ce voia tatãl lui Hrisant, nu numai cã nu l-a putut convinge sã se lepede de credinta lui, ci ea singurã s-a lãsat convinsã de el si, mãrturisind sotului ei nelegiuirea pe care încercase sã o facã, a primit Sfântul Botez si au trãit mai departe amândoi într-o feciorie desãvârsitã.
>Fiind însã pârâti la prefectul Celerin, acesta i-a dat în seama tribunului militar Claudiu, ca sã-i cerceteze. Iar acesta chinuindu-i cu multe feluri de cazne, la care se gãsea de fatã si el cu ai lui, si vãzându-le curajul cu care rãbdau chinurile, arãtându-se ei mai presus de ele, s-a schimbat si a crezut în Hristos atât el cât si sotia lui Ilaria si cei doi fii ai lor, Iason si Mavru, si odatã cu ei si toti soldatii care se gãseau sub conducerea lui Claudiu, care cu totii laolaltã au primit cununa muceniciei în ziua a nouãsprezecea a lunii martie. Lui Claudiu, legându-i-se o piatrã de grumaz, a fost aruncat în adânc de apã; fiilor lui si celorlalti ostasi li s-au tãiat capetele cu sabia. Sfântul Hrisant si Daria au fost aruncati într-o groapã adâncã si, aruncându-se pãmânt de sus asupra lor, au primit acolo sfârsitul lor mucenicesc.

Tot în aceastã zi, pomenirea sfântului Claudiu Tribunul, care, fiind aruncat în mare, s-a sãvârsit.

Tot în aceastã zi, pomenirea sfintei mucenite Ilaria, sotia lui Claudiu, care prin sabie s-a sãvârsit.

Tot în aceastã zi, pomenirea sfintilor mucenici Iason si Mavru, fiii lui Claudiu Tribunul si ai Ilariei, care de sabie s-au sãvârsit.

Tot în aceastã zi, pomenirea sfântului mucenic Panhariu.

>Pe când împãrãteau în vechea Romã împãratii Diocletian si Maximian, toatã lumea era plinã de înselãciunea cea idoleascã, iar dacã cineva mãrturisea pe Hristos, nu numai cã i se rãpea toatã averea, ci îsi gãsea pe deasupra si moartea în tot felul de chinuri. Pe atunci trãia si un oarecare Panhariu, din tinutul Usanilor si anume din cetatea Vilapatis. Acesta se trãgea din strãmosi crestini si era un bãrbat înalt de staturã si frumos la înfãtisare. Venind el la Roma, în scurtã vreme a ajuns printre cei mai de aproape slujitori ai lui Diocletian, care fãcându-l mai mare peste cei de sub el, îl iubea în chip deosebit. Pentru toate acestea si mai ales pentru dragostea care se statornicise între el si împãrat, Panhariu s-a lepãdat de credinta în Hristos si a împãrtãsit întru totul toate credintele si toate cugetele împãratului. Iar împãratul a orânduit ca Panhariu sã primeascã lefuri anuale si venituri de tot felul, pe unele dintre ele cu hrisoave în regulã, iar pe altele numai cu porunca împãrãteascã, si sã dobândeascã toate acestea pentru ca sã fie om cu vazã si sã se bucure de toatã cinstea si odihna.
>Auzind acestea fericita lui mamã si sora lui, au cãutat mai întâi sã-i readucã în suflet frica de Dumnezeu si sã-l sfãtuiascã prin scrisori. Apoi s-au silit sã-l facã sã cunoascã fãgãduinta aceea minunatã pe care o primeau, în legãturã cu înfricosãtoarea Judecatã, cei care cunosteau pe Domnul; dupã cum, iarãsi s-au silit sã-l facã sã nu uite pedeapsa care îi asteaptã acolo pe acei care în viata aceasta tãgãduiesc Dumnezeirea cea adevãratã. Si i-au mai reamintit în scrisorile lor cã chiar dacã cineva ar dobândi toatã lumea aceasta si-si va pierde sufletul, nici un câstig nu va fi vredodatã vrednic ca sã-l despãgubeascã de pierderea sufletului sãu. Primind deci scrisori de felul acesta de la mama lui si citindu-le, si-a revenit în sine si a început sã se jeleascã cu amar; si cãzând la pãmânt, striga: “Miluieste-mã, Doamne, Atottiitorule, si nu mã rusina pe mine, robul Tãu, înaintea îngerilor si a oamenilor, ci îndurã-Te de mine, pentru mare mila Ta”.
>Când unii dintre cei din palat l-au vãzut jelindu-se si rostind asemenea cuvinte, au încunostiintat de îndatã pe împãrat, care a zis: “Stiati cã Panhariu, sachelarul si scriniarul împãrãtiei a cãzut în religia galileienilor?” “Deci, spuneti-mi voi, slujitorilor, ce trebuie sã fac cu el?” Iar aceia i-ai zis: “Porunceste, împãrate, sã fie dezbrãcat si biciuit în teatru, iar dupã aceasta sã fie trimis guvernatorului din Nicomidia, ca sã fie pedepsit mai departe de el acolo, ca nu cumva sã ne facem si noi vinovati de sângele lui, de vreme ce el este iubit de tine”. Sfatul acesta a plãcut împãratului, care încã îl iubea foarte mult si care nu voia sã fie de fatã la moartea lui. Astfel aducându-l în teatru, l-au bãtut acolo grozav de rãu; apoi, împãratul, dând pe sfânt în mâna soldatilor, a poruncit sã se facã scrisoare cãtre guvernatorul Nicomidiei, ca mai înainte de moarte sfântul sã fie supus la tot felul de chinuri.
>Ajungând la Nicomidia si guvernatorul de aici, grãbindu-se, a dat poruncã sã fie omorât. Deci, dupã ce el si-a fãcut rugãciunea, cãlãii au tãiat capul mucenicului lui Hristos Panhariu, în ziua a nouãsprezecea a lunii martie, la Nicomidia.