Sinaxar 17 Aprilie

În aceastã lunã, în ziua a ºaptesprezecea, pomenirea sfântului sfinþit mucenic Simeon, episcopul Persidei, cu însoþitorii sãi Avdela preotul, Gotazat, Fusic ºi alþii o mie o sutã cincizeci.

Ctesifon ºi Salic care domneau în cetãþile Persidei, pe când împãrãþea în þara Persidei Sapor, au scris împãratului cã arhiereul creºtinilor Simeon ºi alþi mulþi nu vor sã se supunã împãrãþiei ºi sã dea dajdie, ci îºi aleg mai degrabã a muri pentru Hristos, decât sã slujeascã cu ponos ºi cu necinste. Mâniindu-se pentru acestea împãratul, a poruncit sã fie adus sfântul Simeon legat cu douã lanþuri, ºi trimis la temniþã. Acolo sfântul a întors la credinþa în Hristos pe prepozitul Gotazat, care fusese mai înainte creºtin, dar pentru cinstea ce avea la împãratul ºi de fricã se închinase soarelui dupã legea perºilor; pe care prinzându-l, i-a tãiat capul, în locul binelui ce-i fãcuse acesta, cãci el crescuse pe împãratul, de când fusese înþãrcat de la sân. Auzind de dânsul, în temniþã, sfântul Simeon se bucura ºi se ruga lui Dumnezeu cu ceilalþi, ca ºi el sã se sãvârºeascã în acelaºi chip. Scoþându-i ºi pe dânºii din temniþã, li s-au tãiat capetele, fiind la numãr o mie o sutã cincizeci. Au tãiat întâi pe sfântul Simeon, îndemnând la aceasta ºi pe ceilalþi. Se zice cã unul din cei ridicaþi s-a înfricoºat, iar îngrijitorul palatului care se numea Fusic, îl îmbãrbãta sã nu se sperie nicidecum, ci sã închidã ochii ºi sã primeascã tãierea, cã este grabnicã moartea; dar fiind pârât pentru aceasta, ºi mãrturisind cu îndrãznealã cã crede în Hristos, i s-a tãiat limba, ºi i s-a jupuit pielea, ºi aºa ºi-a dat sufletul în mâna lui Dumnezeu.

Tot în aceastã zi, pomenirea preacuviosului Acachie, episcopul Melitinei.

Acest preacuvios a fost din Melitina Armeniei, din pãrinþi binecredincioºi, temãtori de Dumnezeu care, fiind neroditori, prin rugãciune ºi prin înfrânare au cerut loruºi de la Dumnezeu aceastã roadã binecredincioasã, pe cuviosul Acachie, pe care crescându-l întru învãþãtura cãrþilor, l-au dus la episcopul cetãþii aceluia, ºi l-au dat spre slujba lui Dumnezeu, cãci aºa s-au fost fãgãduit când au cerut de la Dumnezeu sã le dea acest rod. În acea vreme era episcop fericitul Otrie cel ce a fost unul din cei o sutã cincizeci de sfinþi, la Sinodul al doilea, împotrira eresului lui Machedonie, luptãtorul în contra Duhului Sfânt. Cunoscând darul lui Dumnezeu ce era întru Acachie încã din pruncia lui, l-a fãcut cleric bisericesc; ºi trecând Acachie din putere în putere, întru faptele cele bune ºi întru osteneli bisericeºti cu viaþa cea plãcutã lui Dumnezeu, s-a suit la treapta preoþiei ºi fãcân-du-se vas ales Sfântului Duh, s-a învrednicit de treapta arhieriei ca un vrednic, ºi a fost episcop al cetãþii Melitinei, dupã moartea episcopului Otrie, fiind ales de toþi cu un glas. Acesta a fost la Soborul al treilea ce s-a þinut la Efes, dimpreunã cu sfântul Chiril patriarhul Alexandriei, împreunã ºi cu ceilalþi sfinþi pãrinþi, împotriva lui Nestorie patriarhul Constantino-polului, care hulea pe preacurata Fecioarã de Dumnezeu Nãscãtoarea; pe acesta surpându-l, l-au dat anatemei, ca pe un eretic ºi pãgân. ªi aºa Acachie, fiind iubit de toþi sfinþii pãrinþi ºi lãudat, încã ºi de împãratul cel binecredincios, Teodosie cel Mic, mult a fost lãudat ºi întru mulþi ani pãstorind Biserica lui Hristos, ºi multe minuni fãcând, s-a mutat cãtre Domnul, punându-se sfintele lui moaºte lângã mormântul sfântului mucenic Polieuct, cu care împreunã acum stã în cetele sfinþilor.

Tot în aceastã zi, pomenirea sfântului mucenic Adrian.

ªi acest mucenie Adrian era unul din cei ce oarecând au fost prinºi ºi au fost puºi la felurite închisori. Fiind scoºi din închisoare, în vremea când grecii se aflau în rãtãcire ºi jertfeau zeilor celor mincinoºi, era silit ºi acesta sã se apropie de jerfelnic ºi sã aducã tãmâiere. Dar el nu numai cã nu s-a plecat a face aceasta, ci tare fiind cu trupul ºi viteaz, a rãsturnat jertfelnicul, ºi jertfele ce erau deasupra lui le-a vãrsat ºi focul l-a împrãºtiat. Pornind prin aceasta spre urgie pe guvernator ºi aprinzând mânia închinãtorilor la idoli a fost prins ºi bãtut fãrã cruþare, ºi l-au aruncat într-un cuptor ars cu foc, ºi aºa s-a sãvârºit cu pace.

Tot în aceastã zi, pomenirea celui între sfinþi pãrintele nostru Agapet, papã al Romei.

Acest între sfinþi pãrintele nostru Agapet a trãit pe vremea împãrãþiei lui Justinian, crescut fiind prin sihãstrie ºi virtute ºi învrednicit de cinstea preoþiei. Purcezând sã meargã la Constantinopol, ca sã se întâlneascã cu împãratul Justinian, îndatã pe cale a dat dovadã de virtutea sa ºi de îndrãzneala cãtre Dumnezeu, cãci ajungând în Grecia, vãzând un om cuprins de douã neputinþe, cãci nici nu putea vorbi, nici nu putea umbla, apucându-l de mânã, l-a fãcut cu picioare noi, ºi bãgându-i în gurã sfântã pãrticicã din stãpânescul Trup, I-a arãtat bine grãitor. Dar ºi dupã ce a ajuns la Poarta de aur, punând mâna pe un orb ce s-a apropiat de el, i-a dãruit puterea vederii. Drept aceea dupã vrednicia virtuþii sale, fiind primit de cei în dregãtorii ºi de senat ºi de însuºi împãratul ºi de toatã cetatea, ºi izgonind din Scaunul Constantinopolului pe Antim episcopul Trapezuntei, care rãu trecuse la acel scaun, ca cel ce cugeta ale lui Eutihie ºi ale lui Sever, l-a dat pe el anatemei ºi a hirotonit pe preacucernicul preot Mina al preasfintei bisericii celei mari, încuviinþat cu viaþa ºi cu cuvântul, ºi care avea drepte cugetãrile credinþei. Pe acesta aºezându-l în scaunul patriarhicesc, dupã câtãva vreme s-a mutat cãtre Domnul.