Sinaxar 9 Martie

În aceastã lunã, în ziua a noua, pomenirea sfintilor patruzeci (40) de mucenici, cei ce au mãrturisit si au fost chinuiti în cetatea Sevastiei.

Cei patruzeci de mucenici, desi erau de obârsie din diferite locuri, fãceau parte din aceeasi ceatã ostãseascã. Ei au fost prinsi din pricina mãrturisirii credintei în Hristos si au fost dusi la cercetare. Dar nelãsându-se înduplecati sã jertfeascã idolilor, mai întâi au fost loviti cu pietre peste fatã si peste gurã, dar pietrele în loc sã-i atingã pe ei, se întorceau si loveau pe cei ce le aruncau. Apoi au fost osânditi, în vreme de iarnã, se petreacã toatã noaptea în mijlocul unui lac, care se gãsea în apropierea Sevastiei. Pe când se gãseau în mijlocul apei, unul dintre ei, care iubea mai mult viata, iesind din lac, a alergat la o baie din apropiere, dar de îndatã ce a fost atins de cãldura de acolo, s-a topit cu totul. Unul dintre ostasii care erau de pazã acolo însã a intrat laolaltã cu sfintii în lac si l-a înlocuit pe cel plecat, vãzând în noapte pe sfinti înconjurati de luminã si cununi, pogorându-se din cer asupra fiecãruia dintre ei.

Iar când s-a fãcut ziuã, sfintii care erau lesinati, de abia se mai vedeau suflând. Atunci li s- au frânt fluierele picioarelor si au luat cununile muceniciei. Cât de plãcutã s-a cunoscut a fi moartea pentru acestia si cât de doritã sã fie îmbrãtisatã se poate vedea si din urmãtoarea împrejurare. Dupã zdrobirea fluierelor picioarelor, unul dintre ei, care din pricina vârstei mai tinere si a puterii trupesti mai sufla încã, a fost lãsat la o parte de tiran, socotind cã acesta poate îl va îndupleca sã-si schimbe gândul. Dar mama lui, care în tot timpul cât mucenicii pãtimiserã, rãmãsese pe lângã el, vãzând acum pe fiul ei, care era mai tânãr decât toti ceilalti, se temea ca nu cumva tineretea si dragostea de viatã sã-i insufle în cele din urmã teamã si sã se arate nevrednic de ceata si de cinstea celorlalti.

De aceea aceasta sta încremenitã si cu trupul si cu privirea, uitându-se la el, în starea în care se gãsea, dându-i curaj si întinzându-si mâinile, în cele din urmã si zicând: Fiul meu preadulce, mai rabdã putin, ca sã ajungi cu adevãrat si fiu al Tatãlui celui din ceruri. Nu te înfricosa de chinuri, cãci, iatã, Hristos Dumnezeu îti stã tie într-ajutor. Nu vei mai întâlni mai departe nici o neplãcere, nici o durere; toate acelea au trecut, pe toate le-ai învins cu vitejia ta; dupã acestea va fi numai bucurie, desfãtare, odihnã si veselie, din care te vei împãrtãsi împãrãtind împreunã cu Hristos si vei fi rugãtor pe lângã Dânsul, pentru mine, mama ta.

Dupã ce sfintilor li s-au zdrobit fluierele picioarelor, ei si-au dat sufletele în mâna lui Dumnezeu. Iar slujitorii tiranului aducând niste cãrute si încãrcând în ele sfintele lor trupuri le-au pornit cãtre tãrmul unui râu, care trecea prin apropiere. Si vãzând cã tânãrul acela, al cãrui nume era Meliton, mai sufla încã, l-au lãsat sã trãiascã mai departe. Când mama lui a vãzut însã cã rãmâne singur, a socotit cã lucrul acesta înseamnã ceva mai mult decât moartea ei si a fiului ei. De aceea, netinând seama cã este femeie slabã si înãbusindu-si în suflet toatã durerea de mamã, a luat pe fiul ei pe umeri si a pornit cu el dupã cãrutele cu trupurile sfintilor, întocmai ca o viteazã, socotind cã numai atunci fiul ei va trãi cu adevãrat, când l-ar vedea si pe el mort si pãrãsit împreunã cu ceilalti.

Dar, în timp ce-l purta astfel pe umere, acesta si-a dat si el duhul. Si atunci mama simtindu- se eliberatã de griji, s-a bucurat mult si sufletul ei a sãltat în chip plãcut de sfârsitul fiului ei. Si ducând trupul neînsufletit al iubitului ei fiu pânã la locul unde se gãseau trupurile sfintilor, l-a pus deasupra lor si l-a numãrat cu toate celelalte, pentru ca nici mãcar trupul, al cãrui suflet pornise sã se înnumere laolaltã cu sufletele celorlalti, sã nu se deosebeascã de trupurile lor. Iar slujitorii aceia ai vrãjmasului, aprinzând un foc mare, au ars trupurile sfintilor. Apoi, pentru ca nu cumva crestinii sã poatã lua moastele lor, le-au aruncat în râu.

Dar acolo, prin purtarea de grijã a lui Dumnezeu, s-au strâns cu toate laolaltã într-o surpãturã, de unde fiind scoase de mâinile crestinilor, ne-au fost dãruite nouã ca o bogãtie de neînstrãinat.

Tot în aceastã zi, pomenirea sfântului mucenic Urpasian.

De îndatã ce Maximian a luat în mâini frânele împãrãtiei a si început sã stãpâneascã cu asprime pãrtile din jurul Nicomidiei, fãcându-se un înflãcãrat apãrãtor al idolilor., Prietenii lui de gânduri si de bãuturã i-au aprins odatã mânia, întocmai ca o flacãrã puternicã împotriva crestinilor. Si atunci, adunând laolaltã pe toti sfetnicii si fruntasii din împãrãtia lui, le-a strigat: dacã cineva dintre voi a cãzut în credinta crestinilor si nu vrea sã se întoarcã la binevoitorii nostri zei, sã-si desfacã brâul sãu înaintea tuturora si sã iasã din palatul si din cetatea noastrã. Cãci cetatea aceasta încã de la strãmosi a apucat sã cinsteascã pe zei, si nu un singur Dumnezeu si chiar si acesta rãstignit! Si atunci spaimã a cuprins pe toti cei ce crezuserã în Hristos. Dar tot atunci s-a putut vedea curat si felul adevãrat în care avea sã se arate dreapta credintã în Hristos. Cãci unii dintre cei de fatã ascundeau cã sunt crestini, iar altii se lepãdau. Câti însã purtau în sufletele lor nepãtatã dragostea cãtre Dumnezeu, dispretuind chinurile si bãtându-si joc de tiran, aruncându-si brâiele se îndepãrtau de acolo. Atunci si viteazul Urpasian cel cu sufletul de diamant, care fãcea parte dintre sfetnici, a aruncat hlamida si brâul sãu, zicând cu glas puternic împãratului: de vreme ce astãzi împãrate, mã declar ostas al Împãratului celui ceresc, Care este Domnul meu Iisus Hristos, ia-ti înapoi brâul, cinstea si mãrirea.

Auzind acestea de la Urpasian, cu totul pe neasteptate, împãraul Maximian s-a schimbat îndatã la fatã si mult&atil
de; vreme a rãmas fãrã de glas. Dupã aceasta, frecându-si ochii si privind posomorât cãtre Urpasian, a strigat întocmai ca o fiarã sãlbaticã, zicând: spânzurati pe ticãlosul acesta si zdrobiti-i trupul cu vine de bou. Fãcându-se aceasta cu mare grabã si fiind bãtut fãrã de milã, ore întregi, cu vine de bou, sfântul mucenic, îsi avea privirile îndreptate spre cer si se ruga, nefiind mâhnit câtusi de putin. Tiranul poruncind sã fie dat jos de pe lemnul pe care fusese chinuit, a zis cãtre cei de fatã: aruncati-l de aici în vreo cei de fatã: aruncati-l de aici în vreo temnitã întunecatã si bine pãzitã si lãsati-l acolo singur pânã ce mã voi gândi cu ce fel de moarte am sã-l pierd.

În timp ce sfântul mucenic se gãsea în temnitã, nelegiuitul împãrat a nãscocit un nou mijloc de torturã; si acesta era o cuscã de fier. Astfel, poruncind ca sfântul sã fie scos din închisoare, a spus slujitorilor lui sã-l închidã în cuscã si sã fie spânzurat cu cusca în sus.

Dupã ce s-a fãcut aceasta, iar cusca de fier acoperea tot trupul sfântului, tiranul a poruncit sã fie aprinse fãclii si cu acelea sã fie arsã fãrã de milã cusca în care se gãsea sfântul. Deci, mucenicul cel sfânt al lui Hristos gãsindu-se spânzurat în cusca aceea de fier si rugându-se acolo, într-atât a fost ars, încât toatã carnea de pe el topindu-se a curs ca ceara si s-a amestecat cu pãmântul, iar oasele lui s-au fãcut întocmai ca praful de pe arie. În felul acesta mucenicul cel sfânt al lui Hristos rugându-se si topindu-se, aerul s-a umplut de mireasmã cu bun miros, iar sufletul lui s-a ridicat cãtre Domnul, întocmai ca un luceafãr luminos, asa precum unii dintre credinciosii care au fost de fatã au spus cã au vãzut. Iar tiranul si nelegiuitul împãrat stãruind încã în nebunia lui, a poruncit sã fie adunat cu grijã atât pãmântul în care cursese carnea topitã a sfântului, cât si praful oaselor sale si sã fie împrãstiate în mare, în fata lui. Toate acestea s-au întâmplat în cetatea Nicomidiei.