Sinaxar 29 Martie

În aceastã lunã, în ziua a douãzeci si noua, pomenirea sfintilor mucenici Marcu, episcopul Aretuselor, Chiril diaconul si alti multi, împreunã cu ei.

>Sfântul Marcu, episcopul Aretuselor, a trãit pe vremea împãratului Constantin cel Mare. Plin fiind de dumnezeiascã râvnã a dãrâmat la pãmânt multe temple ale idolilor si a zidit nenumãrate biserici. Când, dupã Constantin cel Mare, în fruntea împãrãtiei a venit Iulian Apostatul, iar credinta în idoli a fost ridicatã din nou la mare cinste, a avut de suferit nu numai sfântul Marcu, ci si multi altii, care luaserã parte la dãrâmarea templelor idolesti. La început sfântul Marcu s-a ascuns de cei ce îl cãutau; dar întelegând cã unii dintre credinciosi erau trasi la rãspundere pentru el, a venit si s-a predat lor. Iar ticãlosii aceia de pãgâni luându-l, l-au dezbrãcat si dupã ce i-au acoperit trupul de rãni, l-au aruncat în niste locuri pline de murdãrie.

>Dupã aceasta l-au scos de acolo si l-au dat pe mâna unor slugi, ca sã-l întepe cu andrelele.

>Apoi i-au acoperit tot trupul cu saramurã si în cele din urmã undângu-l cu miere, l-au ridicat în aer cu niste frânghii, în toiul verii, ca sã fie ars de razele soarelui care cãdeau asupra capului si trupului sãu gol cu desãvârsire, în arsita cea mare a prânzului, si sã fie hranã viespilor si albinelor. În tot timpul cât a pãtimit acestea însã, acest minunat bãrbat a rãbdat cu tãrie, nu numai din pricina evlavie lui, ci si pentru ca sã nu se mai dea chinuitorilor lui si alti bani pentru zidirea din nou a templelor idolesti dãrâmate. Biruind cu gândul sãu, a biruit si cu fapta. Cãci, vãzându-l toti cã sufere chinurile cu bãrbãtie si cu putere, pãgânii din jur în cele din urmã s-au schimbat si au învãtat prin pocãintã credinta cea adevãratã.

>Tot pentru îndrãznirea de a sfãrma templele idolesti, un lucru asemãnãtor cu acesta s-a întâmplat si în Fenicia. Aici, un diacon, anume Chiril, din dragostea de adevãr îndrãznind sã doboare la pãmânt niste statui de ale idolilor, a fost prins si i s-a despicat pântecele, scotându-i-se mãruntaiele si fiind lãsat asa, ca sã fie vãzut de toti. Si se zice cã ticãlosii acestia bãtându-si joc de ficatii lui si-au primit rãsplata bine meritatã, cãci le-au cãzut dintii, limba li s-a topit în gurã si au pierdut puterea vederii.

>Dar cine ar fi în stare sã povesteascã, precum se cuvine, chinurile suferite în Ascalon si Gaza de femeile fecioare si de bãrbatii cei sfintiti, cãrora spintecându-li-se pântecele si umplându-li-se mãruntaiele cu orz, au fost pusi în troacele porcilor spre mâncare?

>Acestea au fost faptele pãgânesti ale împãrãtiei lui Iulian si ale celor de sub poruncile lui. Dar cei ce au pãtimit, în locul chinurilor de aici, au dobândit fericirea cea nesfârsitã; pe când lucrãtorilor nedreptãtii li s-a pregãtit pedeapsa focului si chinul cel vesnic.

Tot în aceastã zi, pomenirea sfintilor mucenici Iona, Varahisiu si a celorlalti nouã mucenici, împreunã cu dânsii.

>Sfintii Iona si Varahisiu erau din Persia si au trãit pe vremea lui Sapor al Persilor si a împãratului Constantin cel Mare al romanilor. Ei erau cãlugãri si, pãrãsind mãnãstirea lor, au venit într-o cetate care se numea Marmiavoh. Aici au aflat închisi în temnitã pe sfintii mucenici: Zaniat, Lazãr, Maruta, Narsin, Ilie, Marin, Aviv, Savelt si Sava, pe care i-au mângâiat si i-au îndemnat spre pãtimire. Dar fiind si ei prinsi, au fost adusi înaintea mai-marilor: Masdrat, Siro si Marmisi, care mai întâi i-au sfãtuit, apoi i-au amenintat si pentru cã nu au voit sã se lase înduplecati, mai întâi i-au pus în lanturi, dupã legea cea persieneascã.

>Apoi au fost supusi, fiecare în parte, la felurite chinuri în timpul cãrora si-au dat duhul în mâna lui Dumnezeu. Moastele lor au fost adunate si au fost îngropate împreunã cu ale celorlalti nouã mucenici, care s-au sãvârsit din viatã în ziua de douãzeci si sapte a lunii martie, în timp ce sfintii Iona si Varahisiu s-au sãvârsit din viatã în ziua de douãzeci si nouã ale aceleiasi luni.

Tot în aceastã zi, pomenirea preacuviosului pãrintelui nostru si mãrturisitorului Eustatiu, episcopul Bitiniei.

Sfântul Eustaţiu Mărturisitorul, episcopul Bitiniei, era de la începutul nevoinţelor sale duhovniceşti un călugăr evlavios, smerit, blajin şi cu dragoste faţă de aproapele.  Pentru viaţa sa virtuoasă a fost numit episcop al oraşului Bitinia (o provincie romană din Asia Mică) şi şi-a condus turma mulţi ani, dând exemplu de viaţă sfântă şi perfecţiune. În timpul ereziei iconoclaste Sf. Eustaţiu i-a înfruntat cu curaj pe eretici apărând cinstirea sfintelor icoane. Urâtorii de icoane l-au denunţat împăratului iar sfântul a fost închis şi bătut crunt. În cele din urmă a fost înlăturat de la scaunul episcopal şi închis din nou.  Sfântul mărturisitor a murit în exil în timpul secolului al XIX-lea, după ce a pătimit timp de trei ani insulte, privare de libertate, foamete şi alte chinuri.

Tot în aceastã zi, pomenirea sfintilor apostoli, dintre cei saptezeci: Sosten, Apolo, Chifa si Epafrodit.

Tot în aceastã zi, pomenirea celui intru sfinti parintele nostru Diadoh, episcopul Foticeii, în Epir, al carui "Cuvânt ascetic" se gaseste in Filocalia româneasca, volumul 1.

După Diadoh scopul vieÅ£ii duhovniceÅŸti este unirea sufletului cu Dumnezeu prin dragoste. El face deosebirea între ‘chipul’ lui Dumnezeu în om ÅŸi ‘asemănarea’ cu El. Prin păcatul strămoÅŸesc ‘chipul’ dumnezeiesc s-a întinat, s-a spălăcit. Harul Botezului curăţă ‘chipul’, îl spală de întinăciunea păcatului. Dar prin aceasta încă nu avem ÅŸi ‘asemănarea’. Spălarea chipului se face fără colaborarea noastră; lucrarea aceasta a harului încă n-o simÅ£im. ‘Asemănarea’ începem să o câştigăm pe măsură ce ne sporim sforţările noastre pentru o viaţă virtuoasă ÅŸi o atingem deplin când a crescut în noi dragostea de Dumnezeu în mod covârÅŸitor. Abia după ce am sporit în ‘asemănare’, în dragoste, ni se face ÅŸi harul ‘simÅ£it’. ‘Harul, cum am zis, chiar din clipa în care ne botezăm se ascunde în adâncul minÅ£ii. Dar îşi acoperă prezenÅ£a faţă de simÅ£irea minÅ£ii. Din moment ce începe însă cineva să iubească pe Dumnezeu cu toată hotărârea, o parte din bunătăţile harului intră în comuniune într-un ch
ip tainic, cu sufletul prin simÅ£irea minÅ£ii. Căci pe măsură ce sporeÅŸte sufletul, ÅŸi darul dumnezeiesc îşi arată dulceaÅ£a sa minÅ£ii’. ‘Două bunuri ne aduce nouă sfântul har al Botezului renaÅŸterii, dintre care unul covârÅŸeÅŸte pe celălalt în chip nesfârÅŸit. Cel dintâi ni se dă îndată. Căci ne înnoieÅŸte chiar în apă ÅŸi luminează toată trăsăturile sufletului, adică ‘chipul’, îndepărtând toată zbârcitura păcatului nostru. Iar celălalt aÅŸteaptă ca să înfăptuiască împreună cu noi, ceea ce este ‘asemănarea’. Când începe deci mintea să guste întru multă simÅ£ire dulceaÅ£a Prea Sfântului Duh, suntem datori să ÅŸtim că începe harul să zugrăvească aÅŸa zicând peste chip, ‘asemănarea’.

Diadoh arată că, dacă până la Botez înăuntrul sufletului se află diavolul, de la Botez înăuntrul lui se sălăşluieÅŸte harul, iar diavolul e scos afară. De aici înainte sufletul este influenÅ£at de har dinăuntrul său; iar diavolul îl influenÅ£ează numai din afară, prin mustul trupului ÅŸi prin simÅ£urile lui. ‘Unii au născocit cu atât harul cât ÅŸi păcatul, adică atât Duhul adevărului cât ÅŸi duhul rătăcirii se ascund în mintea celui ce se botează. De aceea zic că o persoană îmbie mintea spre cele bune, iar cealaltă îndată spre cele potrivnice. Eu însă am înÅ£eles din dumnezeieÅŸtile Scripturi ÅŸi din însăşi simÅ£irea minÅ£ii că înainte de Sfântul Botez harul îndeamnă sufletul spre cele bune din afară, iar Satana foieÅŸte în adâncurile lui, încercând să stăvilească toate ieÅŸirile minÅ£ii înspre dreapta. Dar din ceasul în care renaÅŸtem, diavolul e scos afară, iar harul intră înăuntru. Ca urmare aflăm că, precum odinioară stăpânea asupra sufletului rătăcirea, aÅŸa după Botez stăpâneÅŸte asupra lui adevărul. Lucrează, ce e drept, Satana asupra sufletului ÅŸi după Botez, ca ÅŸi mai înainte, ba de multe ori chiar mai rău. Dar nu ca unul ce se află la un loc cu harul, să nu fie, ci învăluind oarecum mintea în fumul dulceÅ£urilor neraÅ£ionale, prin mustul trupului’. Cu alte cuvinte, până nu se sălăşluieÅŸte harul în adâncul sufletului, lucrează chiar din el dracii cei mai subÅ£iri, oprindu-l de la dorirea binelui ÅŸi îndemnându-l la patimi sufleteÅŸti. Dar după ce se sălăşluieÅŸte harul în minte, vin la rând dracii mai materiali, care aţâţă trupul spre patimi trupeÅŸti, ca să despartă mintea din comuniunea cu harul. ‘Harul lui Dumnezeu se sălăşluieÅŸte în însuÅŸi adâncul sufletului. De aceea din însuÅŸi adâncul inimii simÅ£im oarecum izvorând dragostea de Dumnezeu, când ne gândim fierbinte la El. Iar dracii de aici înainte se mută ÅŸi se încuibează în simÅ£urile trupului, lucrând prin firea uÅŸor de influenÅ£at a trupului asupra celor ce sunt încă prunci cu sufletul� De aceea harul, prin simÅ£irea minÅ£ii înveseleÅŸte trupul cu o bucurie negrăit la cei ce sporesc în cunoÅŸtinţă; iar dracii, prin simÅ£urile trupului, robesc sufletul, îmbiindu-l, ucigaÅŸii, cu sila spre cele ce nu vrea, când ne află mai ales umblând fără grijă ÅŸi cu nepăsare pe calea credinÅ£ei’.

ViaÅ£a duhovnicească începe cu frica de Dumnezeu. ‘Nimeni nu poate iubi pe Dumnezeu din toată inima, dacă nu se teme mai întâi de El întru simÅ£irea inimii’. Prin frică începe să se cureÅ£e sufletul de păcate. Dar chiar înainte de aceasta trebuie să se desfacă de grijile lumeÅŸti. Până ce sufletul e nepăsător ÅŸi dornic de plăceri nu simte frica de Dumnezeu. Dar când începe să se cureÅ£e cu luare aminte, atunci simte frica de Dumnezeu ca pe un medicament al vieÅ£ii. Curăţindu-se astfel tot mai mult, ajunge la dragostea desăvârÅŸită, în care nu mai este frică, ci nepătimire. ‘Cel ce iubeÅŸte pe Dumnezeu crede cu adevărat în El ÅŸi împlineÅŸte cu evlavie poruncile. Iar cel ce crede numai ÅŸi nu este în iubire, nu are nici credinÅ£a pe care crede că o are’.

După curăţirea de patimile trupeÅŸti, lucrarea în care rol mare are ascultarea ÅŸi înfrânarea, trebuie să se facă ÅŸi curăţirea minÅ£ii de gânduri rele, lucru care cere o liniÅŸtire a minÅ£ii. ‘Cei ce se nevoiesc trebuie să-ÅŸi păzească pururi cugetul neînviforat, ca mintea deosebind gândurile ce intră în ea, pe cele bune ÅŸi trimise de Dumnezeu să le aÅŸeze în cămările memorie, iar pe cele urâte ÅŸi drăceÅŸti să le arunce afară din vistieriile firii’. ‘Dar numai Duhul Sfânt poate curăţa mintea cu adevărat. Căci strălucind El necontenit în cămările sufletului, nu numai că se fac arătate în minte micile ÅŸi întunecoasele năvăliri ale dracilor, ci se ÅŸi slăbesc, fiind vădite de lumina aceea sfântă ÅŸi slăvită. De aceea zice Apostolul: ‘Duhul să nu-l stingeÅ£i’.

Curăţindu-se mintea, se pune în lucrare simÅ£irea ei, care este un organ prin care mintea se raportează la cele nevăzute ÅŸi dumnezeieÅŸti, ca simÅ£urile trupului la cele văzute. ‘SimÅ£irea aceasta a minÅ£ii’, sau a ‘inimii’, sau a ‘sufletului’, nu trebuie înÅ£eleasă însă ca o vedere materială a lui Dumnezeu. ‘Nimeni să nu nădăjduiască, auzind de simÅ£irea minÅ£ii că i se va arăta în chip văzut slava lui Dumnezeu. Spunem numai că cel ce ÅŸi-a curăţit sufletul simte printr-o gustare negrăită mângâierea dumnezeiască, dar nu că i se arată ceva din cele nevăzute. Pentru că acum umblăm prin credinţă, nu prin vedere, zice fericitul Pavel. Dacă deci i se va arăta vreunui nevoitor fie vreo lumină, fie vreo formă cu chip de foc, fie glas, să nu primească nicidecum o astfel de vedere. Căci este amăgire vădită a vrăjmaÅŸului’. ‘Că mintea, când începe să fie lucrată cu putere de lumina dumnezeiască, se face întreagă străvezie, încât îşi vede în chip îmbelÅŸugat lumina sa, nimeni nu se îndoieÅŸte. Căci aÅŸa devine când puterea sufletului biruieÅŸte cu totul asupra patimilor. Dar că tot ce i se arată într-o formă oarecare, fie ca lumină, fie ca foc, vine din reaua uneltire a vrăjmaÅŸului ne învaţă limpede dumnezeiescul Pavel, spunând că acela se preface în înger al luminii’.

Dar înaintarea aceasta în viaÅ£a duhovnicească, spre nepătimire, dragoste ÅŸi vedere tainică, nu se face fără lupte. ‘Când mintea începe să simtă harul Preasfântului Duh, atunci ÅŸi Satana mângâie sufletul printr-o simÅ£ire dulce, în timpul odihnei de noapte, când vine ca o adiere de somn uÅŸor peste el’. Ceea ce ajută atunci sufletului să alunge adierea dulce a Satanei este numele Domnului Iisus. ‘Dacă deci mintea va fi aflată Å£inând în amintire fierbinte numele sfânt al Domnului Iisus ÅŸi se va folosi ca de o armă de numele acela preasfânt ÅŸi preamărit, va pleca amăgitorul viclean’.

Cu cât se îmbogăţeÅŸte sufletul mai mult de darurile lui Dumnezeu, cu atât ‘îngăduie Domnul mai mult să fie supărat de draci, ca să înveÅ£e tot mai mult să facă deosebire între bine ÅŸi rău ÅŸi să se facă mai smerit’.

Diadoh are comună cu mulÅ£i scriitori din Răsărit teoria deosebirii dintre ‘teolog’
ÅŸi ‘gnostic’. Teologul este propovăduitorul, cuvântătorul tainelor dumnezeieÅŸti, care a primit darul cuvântului, al învăţăturii, care e totodată ÅŸi darul înÅ£elepciunii. Spre deosebire de el, gnosticul a primit darul ‘cunoÅŸtinÅ£ei’, al unirii cu Dumnezeu ÅŸi al trăirii acestei uniri. Drumul gnosticului este mai ales acela al rugăciunii, al însingurării în adâncurile trăirii mistice, departe de orice grijă.

Dupa:

Cu ale lor sfinte rugãciuni, Doamne, miluieºte-ne ºi ne mântuieºte pe noi. Amin.