Sinaxar 18 Martie

În aceastã lunã, în ziua a optsprezecea, pomenirea celui între sfinti pãrintelui nostru Chiril, arhiepiscopul Ierusalimului.

>Sfântul Chiril s-a nãscut din pãrinti evlaviosi, care mãrturiseau credinta crestinã. De mic copil a fost crescut si el în nevointe asemãnãtoare, pe vremea împãratului Constantin. Când, mai târziu, episcopul de atunci al Ierusalimului, s-a mutat cãtre viata cea fericitã, cel ce a fost învrednicit cu darul episcopiei a fost tocmai acest fericit Chiril, care s-a arãtat un apãrãtor plin de râvnã al sfintelor dogme apostolice. În vremea aceea, pe scaunul de la Cezareea Palestinei se gãsea Acaciu, care pentru cã nu voia nicidecum sã mãrturiseascã cum cã Fiul este de o fiintã cu Tatãl, a fost depus din treaptã de cãtre Sinodul din Sardica. Dar Acaciu nu a voit sã se supunã hotãrârii sinodului, ci a rãmas mai departe, ca un tiran pe scaunul sãu si, mai mult, pentru cã era cunoscut împãratului, luând putere de la acesta, a depus la rândul sãu din treaptã pe Chiril si l-a alungat din Ierusalim.

>Sfântul Chiril, alungat fiind din Ierusalim, a venit la Tars unde a rãmas câtãva vreme împreunã cu minunatul episcop Silvan. Dupã ce s-a adunat un alt sinod la Seleucia, în 359, care a condamnat din nou pe Acaciu, acesta a plecat la Constantinopol si a venit la împãrat atâtându-i mânia acestuia, prin cele spuse de el împotriva lui Chiril. Pentru aceasta Chiril a fost condamnat la surghiun. Dupã moartea lui Constantiu însã, urmând la conducerea împãrãtiei Iulian si voind sã atragã de partea lui pe toti cei ce fuseserã surghiuniti de înaintasul sãu, a dat poruncã sã revinã la scaunele lor toti episcopii care fuseserã mai înainte surghiuniti. Împreunã cu toti ceilalti a revenit din surghiun si sfântul Chiril si si-a luat în primire scaunul sãu de la Ierusalim. Si pãstorind în chip frumos si bineplãcut lui Dumnezeu turma încredintatã lui si lãsând ca amintire Bisericii catehezele sale, cu care cãutase sã întãreascã în credinta crestinã turma sa, dupã ce a mai trãit putinã vreme de la întoarcerea din surghiun, a rãposat întru fericire.

>Si era sfântul Chiril, în ce priveste înfãtisarea trupului, om potrivit de vârstã, gãlbui la fatã, cu pãrul lung, cu nasul adus, lat si rotund la obraz, cu sprâncene deopotrivã tocmite si aduse, cu barba albã, deasã si îngemãnatã si cu toatã tinuta asemenea unui om de la tarã.

Tot în aceastã zi, pomenirea celor zece mii de mucenici, care s-au sãvârsit tãindu-li-se capetele.

Tot în aceastã zi, pomenirea sfintilor mucenici Trofim, Evcarpion si cei împreunã cu dânsii.

>Când prigoana împotriva crestinilor din Nicomidia ajunsese în toi, în vremea împãratului Maximian, sfintii mucenici acestia, Trofim si Evcarpion, se gãseau în oaste si fiind puternici la trup si îndrãzneti, pentru cã încã nu ajunseserã sã cunoascã învãtãtura crestinã, prigoneau si ei pe crestini si ajunseserã niste vrãjmasi preaînversunati ai crestinilor: îi prindeau, îi bãgau la închisori si având toatã puterea împotriva lor, pe care voiau îi chinuiau si pe altii îi ocoleau.

>Odatã, mergând sã prindã pe unii dintre crestini, au vãzut un foc mare, care cobora asupra lor din cer, întocmai ca un nor. Si au mai auzit si un glas, care iesea din acest foc si care zicea: "Pentru ce vã grãbiti sã aduceti nenorocire asupra robilor Mei? Sã nu vã înselati: nimeni nu va putea sã înfrângã pe cei ce au crezut în Mine. Mai degrabã alãturati-vã lor si veti dobândi împãrãtia cerurilor". Auzind glasul acesta, Trofim si Evcarpion, cei care mai înainte erau plini de cruzime si de îndrãznealã si care se îngâmfau împotriva crestinilor, au cãzut ei la pãmânt, nemaiputând nici privi si nici auzi glasul acela care tuna din nor. Si de jos de unde se gãseau, numai acest lucru grãiau: "Cu adevãrat, mare este Dumnezeu, Cel ce s-a arãtat nouã astãzi! Si fericiti suntem si noi, dacã ne vom face slujitori ai Lui". Iar dupã ce au zis acestea plini de fricã, norul cel de foc s-a despãrtit în douã si iarãsi s-a auzit un glas din el zicând: "Ridicati-vã si pocãindu-vã, iatã, vi se vor ierta pãcatele!" Si ridicându-se, au vãzut stând în mijlocul norului pe cineva îmbrãcat în hainã albã si cu totul frumos la înfãtisare si multime multã stând în jurul lui, si minunându-se de aceastã vedere, au zis ca dintr-o gurã: "Primeste-ne si pe noi cã multe si nenumãrate sunt pãcatele noastre; cãci ne-am pornit întocmai ca niste betivani împotriva Ta, a adevãratului Dumnezeu si a robilor Tãi!" Dupã ce au zis ei acestea, norul unindu-se iarãsi laolaltã s-a urcat la cer. Iar ei plângând mult, s-au întors din drumul lor; si pe toti pe care mai înainte îi închiseserã, lãsând la o parte toatã frica si teama, i-au îmbrãtisat ca pe niste frati, închinându-se lor si le-au spus sã se ducã la casele lor.

>Dar mai-marele locului aflând acestea s-a umplut de mânie împotriva lor si poruncind sã fie adusi înaintea lui, i-a întrebat care este pricina de si-au schimbat purtarea. Dupã ce ei au istorisit însã toatã vedenia pe care au avut-o, în toate amãnuntele, mai-marele locului a poruncit sã fie spânzurati pe lemn, iar dupã ce s-a fãcut aceasta i s-au strujit coastele cu cãngi de fier si li s-au frecat rãnile cu tesãturi de pãr. Iar sfintii, vitejeste rãbdând toate acestea, se rugau lui Dumnezeu, bucurându-se si multumindu-I. Pentru aceasta, mai-marele locului, umplându-se de si mai multã mânie împotriva lor, a dat poruncã sã se pregãteascã un cuptor aprins în mijlocul cetãtii si sfintii sã fie aruncati în el. Dupã ce porunca tiranului s-a împlinit, sfintii intrând în cuptor, au primit acolo cununa muceniciei.