Sinaxar 6 August

În aceasta luna, în ziua a sasea, Schimbarea la Fata a Domnului Dumnezeului si Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

La sase zile dupa ce a spus ucenicilor Sai : “Sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea pâna ce nu vor vedea Imparatia lui Dumnezeu venind întru putere” (Matei 16, 28 ; Marcu 9, 1), Iisus ii lua pe Apostolii Sai preferati : Petru, Iacov si Ioan ; ducându-i deoparte, urca pe un munte inalt – muntele Taborului in Galileea – ca sa se roage. Se cuvenea intr-adevar ca cei care aveau sa asiste la suferinta Sa la Ghetsimani si care aveau sa fie martorii cei mai importanti ai Patimilor Sale, sa fie pregatiti pentru aceasta incercare prin privelistea slavirii Sale: Petru, pentru ca tocmai isi marturisise credinta in dumnezeirea Sa ; Iacov, caci a fost primul care a murit pentru Hristos ; si Ioan care marturisi din experienta sa slava dumnezeiasca, facând sa rasune ca “fiu al tunetului” teologia Cuvântului intrupat.
El îi urca pe munte, ca simbol al înaltarii spirituale care, din virtute în virtute, duce la dragoste, virtute suprema care deschide calea contemplarii dumnezeiesti. Aceasta inaltare era de fapt esenta intregii vieti a Domnului care, fiind invesmântat cu slabiciunea noastra, ne-a deschis drumul catre Tatal, învatându-ne ca isihia (linistirea) este mama rugaciunii, iar rugaciunea este cea care arata catre noi slava lui Dumnezeu.
“Si pe când se ruga, deodata, fata Sa deveni o alta, Se schimba si sclipi ca soarele, in timp ce hainele sale devenira stralucitoare, de un alb scânteietor, cum nu poate inalbi pe pamânt inalbitorul” (Marcu 9, 3). Cuvântul lui Dumnezeu intrupat isi arata astfel stralucirea naturala a slavei dumnezeiesti, pe care o avea in El insusi si pe care o pastrase dupa Intruparea Sa, dar care ramânea ascunsa sub acoperamântul trupului. Inca de la zamislirea Sa in pântecele Fecioarei, intr-adevar, dumnezeirea S-a unit cu natura trupeasca iar slava divina a devenit, in mod ipostatic, slava trupului asumat. Ceea ce Hristos le arata Apostolilor Sai in vârful muntelui nu era deci o priveliste noua, ci manifestarea stralucita in El a indumnezeirii naturii omenesti – inclusiv trupul – si a unirii Sale cu splendoarea dumnezeiasca.
Spre deosebire de fata lui Moise care stralucise de o slava venita din afara dupa revelatia din Muntele Sinai (cf. Exod 34, 29), fata lui Hristos aparu pe muntele Taborului ca un izvor de lumina, izvor al vietii dumnezeiesti facuta accesibila omului si care se raspândea si pe “vesmintele” sale, adica asupra lumii din afara dar si pe lucrurile facute de activitatea si civilizatia omeneasca.
“El s-a schimbat la Fata, ne confirma Sfântul Ioan Damaschin, nu asumând ceea ce El nu era ci aratându-le Apostolilor Sai ceea ce El era, deschizându-le ochii si, din orbi cum erau, facându-i vazatori” (Sfântul Ioan Damaschin, Predica la Schimbarea la Fata, 12 – PG 96, 564). Hristos deschise ochii Apostolilor Sai iar acestia, cu o privire transfigurata de puterea Duhului Sfânt, vazura lumina dumnezeiasca indisociabil unita cu trupul Sau. Fura deci ei insisi schimbati la fata si primira prin rugaciune puterea de a vedea si cunoaste schimbarea survenita in natura noastra datorate unirii sale cu Cuvântul (Sf. Grigore Palama).
“Precum soarele pentru cele ale simturilor, asa este Dumnezeu pentru cele ale sufletului > (Sf. Grigore Teologul), de aceea autorii Evangheliilor spun ca fata Dumnezeului-Om, care este < lumina cea adevarata Care lumineaza pe tot omul care vine in lume” (Ioan 1, 9), sclipea ca soarele. Dar aceasta lumina era in fapt incomparabil superioara oricarei lumini a simturilor si, incapabili sa ii mai suporte stralucirea inaccesibila, Apostolii cazura la pamânt.
Lumina nemateriala, necreata si situata in afara timpului, aceasta era Imparatia lui Dumnezeu venit intru puterea Duhului Sfânt, dupa cum Domnul promisese Apostolilor Sai. Intrevazuta atunci pentru o clipa, aceasta lumina va deveni mostenirea vesnica a alesilor in Imparatie, când Hristos va veni din nou, stralucind in toata scânteierea slavei Sale. Va reveni invaluit in lumina, in aceasta lumina care a stralucit in Tabor si care a tâsnit din mormânt in ziua Invierii Sale, si care, raspândindu-se asupra sufletului si trupului celor alesi, ii va face sa straluceasca si pe ei “precum soarele” (cf. Matei 13:43).
“Dumnezeu este lumina, iar vederea Sa est lumina” (Sfântul Simeon Noul Teolog, Discurs Etic V, 276). Asemeni Apostolilor in vârful Taborului, numerosi Sfinti au fost martorii acestei revelari a lui Dumnezeu in lumina. Totusi lumina nu este pentru ei doar un subiect de contemplatie, ci si harul indumnezeitor care le permite sa “vada” pe Dumnezeu, astfel incât se confirma cuvintele Psalmistului : “întru lumina Ta vom vedea lumina” (Psalmii 35:10).
In mijlocul acestei slavite privelisti se aratara – alaturi de Domnul – Moise si Ilie, doi mari profeti din Vechiul Testament, reprezentând respectiv Legea si Proorocii, care il marturiseau ca stapân al celor vii si al celor morti (Moise a murit inainte de a intra in Pamântul Fagaduintei iar Ilie a fost dus intr-un loc tainic fara sa cunoasca moartea). Si vorbeau cu El, in lumina, despre Exodul pe care avea sa sa il infaptuiasca la Ierusalim, adica Patimile Sale, caci prin Patimi si prin Cruce aceasta slavire trebuia sa fie data oamenilor.
Iesiti in afara din ei insisi, rapiti in contemplarea luminii dumnezeiesti, Apostolii erau coplesiti ca de un somn si “nestiind ce zice, Petru ii spuse lui Iisus : Stapâne, ce bine ar fi sa ramânem aici, daca vrei vom face trei corturi : unul pentru tine, unul pentru Moise si unul pentru Ilie”. Intorcându-si apostolul de la aceasta dorinta prea omeneasca, ce consta in a se multumi de bucuria pamânteasca a luminii, Domnul le arata atunci un “cort” mai bun si un lacas cu mult mai inalt pentru a salaslui in el slava Sa. Un nor luminos veni sa ii acopere cu umbra Sa, iar glasul Tatalui Se facu auzit in mijlocul acestui nor, marturisind pe Domnul : “Acesta este Fiul Meu prea-iubit, in care am bine-placut; ascultati de El”. Acest nor era harului Duhului înfierii si, la fel ca si la Botezul Sau in Iordan, glasul Tatalui marturisea pe Fiul si arata ca cele trei entitati ale Sfintei Treimi, intotdeauna unite, participa la Mântuirea omului.
Lumina lui Dumnezeu, care permisese mai intâi Apostolilor sa il “vada” pe Hristos, ii ridica la o stare superioara viziunii si cunostintei omenesti cind ea straluci mai puternic. Iesiti in afara de tot ce este vizibil si chiar din ei insisi, ei patrunsera atunci in întunericul supra-luminos, in care Dumnezeu isi petrece vremea (Psalmii 17:12) si “închizând usa simturilor lor”, ei primira revelatia Tainei Treimii, care este mai presus de orice afirmatie si de orice tagaduire (Teologia mistica a Sfântului Dionisie Areopagitul a fost aplicata Tainei Schimbarii la Fata in principal de catre Sf. Grigore Palama).
Inca insuficient pregatiti revelatiei unor asemenea taine, caci nu trecusera inca prin incercarea Crucii, Apostolii se inspaimântara cumplit. Dar când isi ridicara capetele, il vazura pe Iisus, singur, redevenit ca mai inainte, Care se apropie de ei si ii linisti. Apoi, coborând din munte, El le ceru sa nu vorbeasca nimanui de cele ce vazusera, pâna când Fiul Omului nu se va scula din morti.
Sarbatoarea de azi este deci prin excelenta aceea a indumnezeirii naturii noastre omenesti si a participarii trupului nostru trecator la bunurile vesnice, care sint mai presus de fire. Inainte chiar de a indeplini Mântuirea noastra prin Patimile Sale, Mântuitorul arata atunci ca scopul venirii Sale in lume era tocmai sa aduca pe tot omul la contemplatia slavei Sale dumnezeiesti. Din acest motiv sarbatoarea Schimbarii la Fata i-a atras in mod deosebit pe calugari, care si-au inchinat intreaga viata cautarii acestei lumini.Numeroase Manastiri au fost inchinate acestei Sarbatori, mai ales dupa controversa isihasta din secolul XIV, despre natura luminii din Tabor si despre contemplatie. De notat de asemenea ca, dupa o traditie care circula pe vremea iconoclasmului, prima Icoana, scrisa de insisi Apostolii, a fost aceea a Schimbarii la Fata. E vorba desigur mai putin de un fapt istoric cât de o interpretare simbolica, prezentând legatura intima intretinuta de traditia Bisericii intre arta Icoanei si aceasta Sarbatoare a vederii lui Hristos intru slava.