Cuviosul Ilarion cel Nou, Egumenul Mănăstirii Dalmat
(6 iunie)

Fericitul Ilarion a fost fiul lui Petre Capadocianul, pitarul împărătesc, care avea de soţie pe Teodosia; şi amîndoi erau drept credincioşi. Ei, fiind iubitori de Dumnezeu, l-au învăţat bine Sfînta Scriptură. Apoi, cînd era de douăzeci de ani, a lăsat – după cum zice Evanghelia – pe tată, pe mamă, casă şi bogăţie, şi s-a dus în mănăstirea lui Isihie, care era aproape de Bizanţ. După aceea a venit în mănăstirea Dalmatului şi acolo a luat îngerescul şi sfîntul chip cel mare, şi s-a făcut ucenic al Sfîntului Grigorie Decapolitul, care într-acea vreme vieţuia acolo.

El petrecea în multă ascultare, în tăcere şi în smerenie, avînd slujbă în grădina mănăstirească. El s-a ostenit întru-acea ascultare zece ani şi se sîrguia astfel, ca, prin viaţă sa, să urmeze Cuviosului Ilarion cel Mare, cel de un nume cu el, a cărui viaţă îmbunătăţită şi plăcută Lui Dumnezeu, adeseori citind-o, căuta să se asemene aceluia, pe cît se putea, în postiri, în rugăciunile cele de toată noaptea, şi în toate nevoinţele monahiceşti, pentru care s-a şi numit Ilarion cel Nou.

Deci, luminîndu-şi sufletul ca soarele, a luat putere de la Dumnezeu asupra duhurilor celor necurate, ca să le gonească. Egumenul mănăstirii aceleia a voit să-l facă preot, după ce Sfîntul Grigorie Decapolitul, se dusese de acolo în alte locuri, dar n-a voit. Apoi, după cîţiva ani, murind egumenul acelei mănăstiri, Cuviosul Ilarion a aflat că fraţii voiesc să-l facă egumenul lor şi a ieşit, neştiut de nimeni, noaptea din mănăstire şi s-a dus în Vizantia (Bizanţ), unde a căutat pe Sfîntul Grigorie învăţătorul său, crezînd că-l va găsi acolo. Dar acela se dusese în Roma şi de acolo s-a întors şi s-a sălăşluit în muntele Olimpului.

Ilarion a intrat într-o mănăstire din Vizantia, iar monahii mănăstirii Dalmatului, aflînd de dînsul, au trimis la Prea Sfinţitul Patriarh Nichifor, rugîndu-l să-l facă egumen al lor, chiar de n-ar voi. Atunci împăratul a fost înştiinţat de aceasta de către patriarh, şi trimiţînd au adus la dînsul pe Ilarion, şi l-au îndemnat să ia egumenia mănăstirii Dalmatului. El, neputînd să se împotrivească voinţei împărăteşti şi patriarhiceşti, s-a supus poruncii lor şi a luat stăpînirea egumeniei, păstorind astfel, mai bine de opt ani, oile cele cuvîntătoare încredinţate lui.

După aceasta, a luat scaunul împărăţiei greceşti Leon Armeanul – tiranul cel cu nume de fiară -, care a început a tulbura Biserica lui Hristos cu eresul luptării de icoane. Acela pe mulţi îi silea să se unească cu el la ereticeasca luptare; iar pe cei ce nu se supuneau voinţei lui, pe unii îi muncea, iar pe alţii îi izgonea în ţări foarte depărtate. Într-acea vreme, din porunca lui, a fost adus şi Cuviosul Ilarion de la mănăstirea Dalmatului la palatele împărăteşti şi silit la acel eres. Dar ostaşul cel bun al lui Hristos, nu numai că nu s-a supus tiranului nicidecum, dar încă l-a şi certat cu îndrăzneală, numindu-l fără de Dumnezeu şi nou călcător de lege, pornindu-l astfel spre mai mare mînie. Atunci răucredinciosul împărat a pus asupra fericitului multe bătăi şi diferite munci, apoi l-a închis în temniţă.

După o vreme oarecare, punîndu-l iar de faţă la cercetare, dar nimic sporind la scopul lui, l-a dat patriarhului, cel de un gînd cu el, anume Teodot, cu porecla Casiter, care luase scaunul după izgonirea pentru dreapta credinţă a prea sfinţitului Nichifor. Acel Teodot, mincinos, a făcut Cuviosului Ilarion acelaşi lucru ca şi împăratul. Închizîndu-l într-o temniţă întunecoasă, l-a chinuit multe zile cu foamea şi cu setea, poruncindu-i să nu-i dea nici pîine, nici apă. Atunci, monahii mănăstirii lui s-au dus la împărat, zicînd cu rugăminte: “O, împărate, dă-ne pe păstorul nostru, iar noi îţi făgăduim că ne vom supune voinţei tale”. Împăratul s-a bucurat de făgăduinţa lor şi îndată le-a dat pe părintele lor.

Deci sfîntul, ducîndu-se la mănăstire, a petrecut cîtăva vreme şi, primind puţină odihnă, după acele pătimiri şi acea foame, s-a întors iarăşi spre pătimiri. Căci împăratul, aşteptînd făgăduinţa călugărilor, a cunoscut că este batjocorit de ei şi a trimis ostaşii săi asupra acelei mănăstiri, care au necăjit pe monahi, iar pe Cuviosul Ilarion l-au luat şi l-au închis în temniţă. După aceea, l-au trimis la mănăstirea lui Paneon, poruncind să-l închidă într-o temniţă strîmtă. Sfîntul Ilarion a pătimit în temniţa aceea şase luni, primind multe necazuri şi ocări de la asprul egumen al acelei mănăstiri. După aceea, iarăşi a fost scos de acolo, cu poruncă împărătească şi adus la Constantinopol. Acolo a fost silit de împăratul să se lepede de icoane, uneori cu momeli, iar alteori cu îngroziri.

Însă, pătimitorul lui Hristos, Ilarion, neascultînd de porunca împăratului, a fost trimis la altă mănăstire care se numea Ciclovia. Şi a petrecut într-însa doi ani şi şase luni, fiind ţinut şi chinuit într-o temniţă murdară. De acolo, fiind adus iarăşi la împărat, şi fiind bătut foarte mult, a fost surghiunit în cetatea Potilia. În acea vreme, acel răucredincios împărat, care a pierdut pe mulţi, a pierit şi el foarte cumplit; pentru că a fost tăiat cu săbiile în biserică de ostaşii săi, chiar în acel loc unde a fost batjocorită şi întinată sfînta icoană a lui Hristos, acolo şi-a lepădat sufletul lui cel ticălos.

Deci, Mihai Travlul, luînd scaunul împărăţiei, a poruncit ca pe toţi cei dreptcredincioşi, să-i libereze din legături şi de prin temniţe. Atunci Cuviosul Ilarion, fiind eliberat, nu s-a întors la mănăstirea sa, deoarece nu încetase eresul luptării de icoane, iar scaunele episcopale erau încă ocupate de arhierei şi învăţători mincinoşi; ci a petrecut la o femeie oarecare credincioasă, care îi dăduse un loc liniştit la moşia sa, făcîndu-i chilie şi grădină şi slujindu-i lui cu toate cele de trebuinţă.

Într-acea vreme, Sfîntul Teodor Studitul, care asemenea pătimise multe răutăţi de la eretici pentru dreapta credinţă, întorcîndu-se de la surghiunie, a trecut la Domnul. Iar sfîntul său suflet, înălţîndu-se de îngeri spre cer, a fost văzut de Cuviosul Ilarion, precum se scrie de aceasta în viaţa lui Teodor. Acea vedere s-a făcut astfel: În acea zi în care Sfîntul Teodor Studitul a murit, fericitul Ilarion, umblînd prin grădina sa, lucrînd şi cîntînd psalmii lui David, a auzit deodată nişte glasuri preaminunate şi a simţit şi un miros de negrăită bună mireasmă; deci, minunîndu-se, se gîndea de unde să fie acestea. Căutînd spre înălţimea cerului, a văzut o mulţime de cete cereşti de îngeri în haine albe, strălucind cu luminoase feţe şi venind din cer cu cîntări spre întîmpinarea oarecărei feţe cinstite.

Acestea văzîndu-le fericitul Ilarion, de spaimă mare a căzut cu faţa la pămînt şi a auzit pe oarecare grăindu-i lui: “Iată sufletul lui Teodor, egumenul mănăstirii Studitului, care a pătimit pentru Sfintele Icoane pînă la sînge şi a răbdat pînă în sfîrşit în necazuri; iar acum a adormit şi, dănţuind, se suie sus, întîmpinîndu-l pe el cereştile puteri!” Cuviosul Ilarion, învrednicindu-se de o vedenie preaminunată ca aceasta, s-a umplut de multă mîngîiere şi a primit în inima sa o mare dulceaţă duhovnicească. Astfel a rămas multe zile veselindu-se cu duhul, iar faţa lui strălucea de veselie ca a unui înger.

Cuviosul Ilarion a petrecut la acea femeie şapte ani şi mai mult. După Mihail Travlul a venit la împărăţie fiul său, Teofil, care, pe toţi mărturisitorii adunîndu-i, a început iarăşi, ca şi mai înainte răucredincioşii împăraţi, a-i sili pe dînşii la luptarea contra sfintelor icoane, iar pe cei ce nu se supuneau lui, îi muncea. Atunci şi Cuviosul Ilarion a fost luat şi dus la împ
ărat, unde, silit fiind, nu s-a supus poruncii împărăteşti, ci mai ales l-a certat pe el, ca pe un păgîn şi călcător de lege, care strică dogmele cele drepte ale credinţei. Faţă de această îndrăzneală a lui, a primit o sută şi şaptezeci de lovituri, surghiunindu-l la insula Afusiei. Acolo avea această înlesnire, căci nu era ţinut nici în temniţă, nici în legături. Deci, zidindu-şi o chilie foarte mică, a petrecut într-însa pînă la sfîrşitul lui Teofil.

După moartea aceluia, a venit împărăteasa Teodora, care adunînd în împărăteasca cetate pe toţi mărturisitorii, a întărit credinţa cea dreaptă şi Sfintele Icoane le-a pus în bisericile lui Dumnezeu. Atunci şi Cuviosul Ilarion, eliberîndu-se, şi-a luat mănăstirea Dalmatului, unde strălucea cu minunile. Deci, vieţuind trei ani, şi îndreptînd pe ucenicii săi cu dumnezeiască plăcere, s-a dus la Domnul. Iar cinstitul şi sfîntul lui suflet, asemenea ca şi al lui Teodor, cel văzut de dînsul, a fost dus de îngeri la cele cereşti şi a stat în ceata sfinţilor mărturisitori, înaintea scaunului slavei Tatălui, a Fiului şi a Sfîntului Duh, a Unui Dumnezeu în Treime, Căruia I se cuvine slavă în veci. Amin.