Pomenirea Cuviosului Dula, purtător de chinuri
(15 iunie)

Fericitul rob al lui Hristos, Dula, a fost monah, într-una din vieţile de obşte din părţile Egiptului. El era smerit şi defăimat la vedere, iar la înţelegere mare şi cinstit. Acesta, defăimîndu-se şi grăindu-se de rău şi fiind scuipat de toţi, se bucura şi se înveselea cu duhul. Deci, pe cel ce-l defăima, îl făcea nevinovat şi se ruga lui Dumnezeu pentru el, ca să nu i se socotească lui aceea întru păcat. Iar pricina o arunca asupra diavolului, căci acela tulbura pe fraţi. Fericitul Dula tare se înarma asupra lui, cu răbdare, cu bunătate şi cu rugăciune, biruind meşteşugirile lui. Acest nevoitor a petrecut într-o răbdare ca aceea douăzeci de ani, avînd nemişcate blîndeţea şi smerenia inimii.

Diavolul, neştiind cum i-ar face lui rău, a scornit un meşteşug de acest fel, prin care a adus ispită şi mîhnire nu numai Cuviosului Dula, ci şi asupra tuturor fraţilor, şi i-a tulburat pe cei din linişte. Căci pe un frate, ce petrecea fără frica lui Dumnezeu, l-a îndemnat să intre noaptea, tîlhăreşte, în biserică şi să fure toate sfintele vase. Monahul acela, făcînd aceasta, a ascuns cele furate şi s-a ascuns în chilia sa, ca şi cum n-ar fi ieşit nicăieri. După ce a sosit vremea adunării la Utrenie, paraclisierul a intrat în biserică să aprindă candelele, a văzut că sînt furate toate vasele bisericeşti, şi s-a dus şi a spus părintelui. Deci, a lovit în toacă după obicei şi s-au adunat toţi fraţii în biserică la cîntarea Utreniei. După cîntarea Utreniei, părintele şi paraclisierul au spus fraţilor că sînt furate vasele şi toţi au început a se tulbura.

Într-acea vreme, se întîmplase fericitului Dula, din cauza unei boli trupeşti, că n-a venit în sobor la pravila Utreniei. Unii din fraţi au zis: “Nimeni nu le-a furat pe acelea, decît numai fratele Dula, căci de aceea n-a venit în sobor, că, de n-ar fi făcut el acest furtişag, apoi ar fi venit mai întîi decît toţi la slujba de noapte, precum s-a obişnuit a veni totdeauna”. Deci, au trimis să-l aducă la sobor. Trimişii, ducîndu-se, îl găsiră bolnav, stînd la rugăciune; însă, apucîndu-l, îl trăgeau cu sila. Iar el îi întreba, zicînd: “Ce aveţi cu mine, fraţilor? Pentru ce mă trageţi cu sila, eu voiesc să merg singur la sfinţii părinţi?” Iar ei îl ocărau cu hulă şi cu cuvinte necinstite şi cu dosădiri, zicîndu-i: “Furătorule de cele sfinte, nevrednicule de viaţă, nu-ţi este destul că ne-ai tulburat atîţia ani? Iar acum şi sufletele noastre le-ai batjocorit?” Iar el zicea: “Iertaţi-mă, fraţilor, că am greşit!”

Deci l-au dus pe el la părintele şi la soborul părinţilor, care îmbătrînise în pustnicie şi i-au zis: “Acesta este cel ce ne tulbură din început şi strică viaţa noastră cea de obşte”. Unul după altul au început a cleveti contra lui. Unul zicea: “Eu l-am văzut în taină mîncînd verdeţuri”. Altul zicea: “Eu l-am văzut furînd pîine şi dînd-o afară din mănăstire”. Altul zicea: “Eu l-am văzut bînd în taină vin din cel bun”. Alţii ziceau multe rele contra lui care erau mincinoase.

Acestea toate auzindu-le părintele şi cei care erau cu el, au crezut acele clevetiri. A întrebat pe Dula cel nevinovat, oare sînt adevărate cele grăite despre el? Dar mai ales îl certau pentru furtişag şi-l întrebau unde a ascuns sfintele vase pe care le-a furat. Iar el, de la început îndreptîndu-se, le spunea că nu este vinovat cu nimic dintr-acelea. Apoi, văzînd că nu-l cred, a tăcut, zicînd numai aceasta: “Iertaţi-mă, sfinţilor părinţi, căci sînt păcătos!”

Deci, părintele a poruncit să dezbrace de pe el chipul cel monahicesc şi să-l îmbrace în hainele cele mireneşti, zicîndu-i: “Unele lucruri ca acestea nu sînt ale chipului monahicesc”.

După ce a dezbrăcat de pe fericitul Dula chipul monahicesc, el a plîns cu amar şi privind către cer, a zis cu glas mare: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru numele Tău cel sfînt m-am îmbrăcat în chipul acesta; iar acum, pentru păcatele mele, sînt dezbrăcat de acest chip”. Atunci părintele a poruncit ca, legîndu-l, să-l dea economului. Economul, dezbrăcîndu-i trupul, l-a bătut foarte tare cu vine de bou, întrebîndu-l de sînt adevărate cele grăite contra lui pentru furtişag. Deci, el se ruga cu lacrimi, şi, în nevinovăţia sa zicea: “Iertaţi-mă, fraţilor, că am greşit!” Iar economul, văzîndu-l că spune unele ca acestea, mai mult s-a mîniat. Deci, l-a aruncat în temniţă şi l-a bătut la tălpile picioa-relor. Apoi a scris o scrisoare la mai marele cetăţii, înştiinţîndu-l de furtişagul fratelui Dula şi a trimis-o degrabă. Iar domnul, citind scrisoarea, îndată a trimis nişte slujitori răi, ca să aducă pe Dula ca pe un tîlhar.

Slujitorii, luîndu-l pe robul lui Dumnezeu, l-au pus pe un dobitoc, fără de şa, şi punîndu-i nişte fiare grele peste grumajii lui, îl trăgeau prin mijlocul cetăţii cu batjocură. Deci, ducîndu-l la judecată, domnul l-a întrebat: “De unde eşti? Cum te numeşti? Pentru ce te-ai făcut călugăr? Cum ai furat sfintele vase şi unde le-ai ascuns?” Dar purtătorul de chinuri Dula, nu răspundea altceva nimic domnului, fără numai aceasta: “Am greşit! Iertaţi-mă!” Apoi domnul, mîniindu-se, a poruncit să-l dezbrace şi să-l întindă la pămînt şi patru slujitori să-l bată cu bice fără de cruţare. Fiind bătut fără de milă multă vreme, zicea cu faţa veselă către domnul: “Bate-mă, bate-mă, că argintul meu îl vei face mai curat!” Iar domnul a zis către dînsul: “Nebunule, eu îţi voi face ţie argint pe trupul tău, iar coastele tale mai curate decît zăpada”. Deci, a poruncit să pună pe sub pîntecele lui cărbuni aprinşi şi să verse pe rănile lui oţet amestecat cu sare. Iar cei ce stăteau de faţă, se minunau de răbdarea lui şi grăiau către dînsul: “Spune unde ai pus sfintele vase şi vei scăpa de chinuri!” Iar el răspundea: “Nu am argint şi nici un fel de vase!” Apoi domnul, slăbindu-l pe el de la muncire, a poruncit să-l ducă în temniţă.

A doua zi, domnul a trimis un servitor la lavră, poruncind ca să vină la dînsul începătorul de obşte cu călugării; şi, adunîndu-se toţi, au venit împreună. Atunci domnul a zis către dînşii: “Multe şi grele munci am pus asupra celui numit de voi tîlhar, dar nimic rău n-am aflat într-însul!” Zis-au lui călugării: “Stăpîne, afară de furtişag, încă şi alte multe răutăţi a făcut ticălosul acesta, şi pînă acum i-am răbdat lui pentru Dumnezeu, aşteptînd să se întoarcă de la răutăţi; iar el mai mult spre rău a venit”. Domnul a zis către dînşii: “Atunci ce să fac cu el?” Iar monahii au zis: “Să faci precum poruncesc legile”. Zis-a boierul: “Legea cetăţii porunceşte, ca furului de cele sfinte să i se taie mîinile”. Iar monahii au zis: “Să pătimească după lege şi să-şi ia pedeapsa după lucrurile lui”.

Deci, domnul a poruncit, ca să aducă pe purtătorul de chinuri Dula, în mijlocul lor, şi-l cerceta pe dînsul înaintea tuturor, zicîndu-i: “Ticălosule şi împietritule, spune nouă adevărul pentru furtişagul cel mărturisit asupra ta, căci numai astfel vei scăpa de la moarte”. Iar nevinovatul Dula a grăit: “Voieşti oare să zic contra mea, ceea ce n-am făcut? Nu voiesc să mint contra mea, pentru că toată minciuna este de la diavol”. Şi iarăşi a zis: “Despre lucrul de care mă întrebaţi acum pe mine, nimic nu ştiu că am făcut de acest fel”. Domnul văzînd că nimic nu mărturiseşte contra sa; iar călugării îl sileau ca, după lege, să ia judecata, l-au judecat să-i taie mîinile. Şi a fost dus nevinovatul bătrîn Dula, la locul unde iau pedeapsa cei osîndiţi.

Într-acea vreme, monahul acela care făcuse cu adevărat răutatea aceea şi furase sfintele vase, a venit întru umilinţă şi a zis în sine: “Dacă cumva acum sau după aceasta se vor cunoaşte cele făcute de mine; sau deşi se va tăinui aic
i lucrul meu cel rău, apoi în ziua dreptei judecăţi a lui Dumnezeu tot se va dovedi şi ce voi face atunci eu ticălosul? Ce fel de răspuns voi da pentru un îndoit rău ca acesta, căci şi vasele le-am furat şi pe fratele cel nevinovat l-am dat la munci”. Deci, a mers la părintele lavrei, şi i-a zis: “Părinte, trimite degrabă în cetate, la domnul cetăţii, ca să nu taie mîinile fratelui, căci s-au aflat sfintele vase!” Auzind aceasta părintele, îndată a trimis la domnul cetăţii şi a eliberat pe răbdătorul de chinuri, avîndu-şi mîinile întregi.

După ce l-au adus pe el în lavră, s-a descoperit nevinovăţia lui; pentru că acel lucru s-a arătat că este al altuia. Atunci au început fraţii a cădea la picioarele Cuviosului Dula, zicînd: “Iartă-ne, frate, că ţi-am greşit ţie!” Iar el, plîngînd, le zicea: “Iertaţi-mă pe mine, părinţilor şi fraţilor, mare mulţumire dau eu vouă; căci pentru durerile cele de puţină vreme, pe care mi le-aţi mijlocit mie, mă voi izbăvi de veşnicele munci şi mă voi învrednici de mari bunătăţi prin milostivirea lui Dumnezeu. Că auzind adeseori vorbele cele netrebnice şi ocărîtoare, grăite de voi contra mea, mă bucuram cu duhul, nădăjduind ca, prin acelea, să scap de ruşinea cea mare a păcatelor mele, cînd va veni Domnul întru slava Sa şi va descoperi tainele şi va arăta sfaturile inimii. Acum mă bucur mai mult de aceasta, că am pătimit fără vină; pentru că ştiu ce fel de bunătăţi a gătit Dumnezeu celor ce rabdă munciri pentru dînsul. O singură mîhnire am eu pentru voi, ca să nu vi se socotească vouă păcat, lucrul cel făcut mie de voi fără de dreptate; şi rog de aceasta pe înduratul Dumnezeu să vă dea vouă iertare”.

După aceasta, Cuviosul Dula, mai trăind trei zile, s-a dus către Domnul, neştiind nimeni de moartea lui. Un frate, care era rînduit să deştepte pe fraţi la rugăciunea cea de la miezul nopţii, mergînd la chilia cuviosului şi, bătînd, nu a auzit nimic. Bătînd a doua şi a treia oară şi neprimind nici un răspuns, s-a dus de a chemat pe alt frate şi, aducînd lumînare, au deschis uşa şi au intrat înăuntru şi au aflat pe cuviosul în mijlocul chiliei stînd cu trupul în genunchi, fiindcă făcuse închinăciuni; iar cu sufletul se dusese la Dumnezeu. Astfel, fiind în rugăciune şi în plecarea genunchilor, şi-a dat sufletul său Domnului. Deci, neîndrăznind să se atingă de dînsul, l-au lăsat aşa şi, ducîndu-se, au spus părintelui lavrei că fratele Dula a murit. După cîntarea Utreniei, părintele, mergînd singur şi văzînd pe Dula mort, a poruncit să-i învelească trupul său şi să-l aducă la biserică pentru îngropare.

După ce cinstitul lui trup a fost învelit şi adus în biserică, părintele a poruncit să toace, ca toţi fraţii să ştie de sfîrşitul lui. Deci, s-au adunat toţi şi se atingeau de cinstitul lui trup, ca de al unui mucenic. Însă, de vreme ce părintele a voit să trimită la altă lavră, ca să vină şi alt egumen cu fraţii să îngroape cu cinste pe fratele care a pătimit fără de vină, atunci părintele, văzînd că fraţii se îmbulzesc să îngenuncheze la acel mort, a poruncit să aducă trupul înăuntrul bisericii şi să-l încuie, aşteptînd şi pe părintele cu clericii să vină de la cealaltă lavră, pînă se vor aduna monahii de la amîndouă lavrele. Cînd era vremea ca la al nouălea ceas, venind şi celălalt părinte, şi adunîndu-se toţi, a poruncit ca să deschidă biserica şi să pună trupul fericitului Dula în mijlocul soborului ca, văzîndu-l, să-l dea cinstitei îngropări cu cîntări cuviincioase.

Deci, apropiindu-se de trup, nu l-au aflat pe el, fără numai hainele şi papucii singuri, şi din această pricină toţi s-au umplut de mare mirare şi spaimă. După aceasta, părinţii celor două lavre au zis către fraţi: “Vedeţi, fraţilor, ce poate pătimirea cea cu multă răbdare, nerăutatea, blîndeţea şi smerenia? Iată acum fratele nostru nu numai cu sufletul, ci şi cu trupul s-a dus de la noi, mutîndu-se de mîinile îngereşti, nevăzut, aiurea; de vreme ce noi ne-am aflat nevrednici, să ne atingem de sfîntul lui trup. Iar de cinstea aceasta numai el s-a învrednicit de la Dumnezeu, pentru acea îndelungă răbdare a sa cu blîndeţe şi cu statornicie în smerenia inimii. Noi îl socoteam că este păcătos şi nevrednic de viaţa omenească cea de pe pămînt; iar el s-a aflat sfînt şi vrednic de viaţa cea cerească cu îngerii. Deci, noi sîntem ruşinaţi, iar el s-a preamărit, noi sîntem defăimaţi, iar el se încununează de Domnul nostru Iisus Hristos.

Astfel, să ne sîrguim a ne învăţa răbdarea şi smerenia, blîndeţea şi nerăutatea, avînd spre pildă pe acest îndelung răbdător pătimitor. Aceasta cînd o ziceau părinţii de la cele două lavre, fraţii au plîns cu plîngere mare şi au aşezat ca în tot anul să săvîrşească pomenirea Cuviosului părintelui Dula, răbdătorul de chinuri, spre folosul sufletelor lor şi spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel slăvit împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.