Cuviosul Anuvie Mărturisitorul
(5 iunie)

Cuviosul Anuvie a fost de neam egiptean, avînd mare credinţă şi dragoste către Hristos Dumnezeu. Făcîndu-se prigonire mare contra creştinilor de păgînii închinători de idoli, acesta a mărturisit cu îndrăzneală păgînilor pe Hristos, şi pentru aceasta a fost muncit de ei. Cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, el a fost eliberat şi s-a dus în pustia Egiptului, unde s-a nevoit şi s-a ostenit pentru Dumnezeu pînă la adînci bătrîneţi.

Iar sfîrşitul lui a fost astfel: “Lîngă malul rîului Nil, care adapă ţara Egiptului, s-au adunat la un loc trei părinţi pustnici, purtîndu-se de duhul lui Dumnezeu, care se chemau: Sur, Isaia şi Pavel. Deci, întrebîndu-se unul pe altul, care încotro merge, s-a aflat că toţi aceşti trei cuvioşi, aveau acelaşi gînd şi acelaşi scop. Fiecare dintre dînşii voia a merge la părintele Anuvie; iar de la locul acela de unde se adunaseră şi pînă la mănăstirea lui Anuvie era cale pe apă ca de trei zile.

Deci, aşteptînd ei pe mal să vină vreo corabie ca să meargă în acel loc, n-au aflat. Pentru aceasta s-au mîhnit şi au zis între dînşii: “Să ne rugăm Domnului, ca să facă cu noi această milă. Să nu ni se curme scopul nostru şi să nu ni se împiedice calea începută, ca să nu ne întoarcem deşerţi la locurile noastre”. Apoi Isaia şi Pavel au zis către părintele Sur: “Părinte, roagă-te tu mai ales, pentru că ştim că pe tine te ascultă totdeauna Dumnezeu şi, astfel, ne va împlini prin tine cererea”. Atunci, el a poruncit ca şi ei împreună cu dînsul să-şi plece genunchii la rugăciune, iar el s-a întins pe pămînt în chipul crucii, aruncîndu-se cu faţa înaintea Domnului. După săvîrşirea rugăciunii, sculîndu-se de la pămînt, au văzut stînd lîngă mal o corabie şi, rugîndu-se iarăşi, s-au suit într-însa.

Deci, plecînd corabia, mergea contra apei. Dar, fiind purtată de vînt şi cîrmuindu-se de nevăzuta putere a lui Dumnezeu, atît de iute mergea, încît într-un ceas a trecut atîta cale, pe care abia ar fi făcut-o cu multă osteneală în trei zile.

Sosind corabia la mal, în dreptul locaşului lui Anuvie, părinţii au ieşit din corabie pe pămînt, iar părintele Isaia le-a zis: “Domnul mi-a arătat pe bărbatul la care mergem. Acela ne va întîmpina pe noi, ne va cunoaşte şi ne va spune toate tainele noastre pe care le avem”. După aceea a zis şi părintele Pavel: “Şi mie mi-a descoperit Domnul, că după trei zile îl va lua pe el din lumea aceasta”.

Mergînd ei spre mănăstire şi depărtîndu-se puţin de la rîu, iată că deodată venea întru întîmpinarea lor Cuviosul Anuvie. Deci, sărutîndu-i pe dînşii, le-a zis: “Bine este cuvîntat Domnul, Cel ce v-a arătat pe voi în trup viu şi mai înainte întru Duhul”. Luîndu-i cu dragoste şi ducîndu-i în chilia sa, a început a le spune la fiecare dintre dînşii lucrurile cele bune ale lor, care nu se ştiau de nimeni altul, fără numai de Unul Dumnezeu; cum cineva se cunoaşte deosebi şi cum, săvîrşind fapta cea bună, este plăcut Stăpînului său, lui Hristos Domnul, şi ce fel de dar are fiecare de la Domnul.

Atunci, părintele Isaia a zis către dînsul: “O, părinte, şi nouă ne-a descoperit Domnul despre tine, că după trei zile te va lua la Dînsul din această lume trecătoare; de aceea mă rog ţie să ne spui nouă pustniceştile tale osteneli şi faptele tale cele îmbunătăţite. Deci, nu te teme de prihana deşartei slave, pentru că, ducîndu-te din lumea aceasta, le vei lăsa celor de pe urmă ai tăi, chip despre viaţa ta cea plăcută lui Dumnezeu, ca să-ţi fie ţie vrednici următori”.

Atunci părintele Anuvie a început a zice: “Nu-mi aduc aminte să fi făcut vreun lucru mare şi cinstit, fără numai aceasta ce am păzit-o cu darul Dumnezeului meu: Din vremurile în care a fost prigonire împotriva creştinilor şi am mărturisit înaintea muncitorilor numele Mîntuitorului nostru, n-a ieşit cuvînt mincinos din gura mea. Pentru că, odată mărturisind dreptatea, n-am voit după aceea să zic ceva nedrept şi mincinos; odată iubind cele cereşti, n-am voit după aceea să mai iubesc ceva din cele pămînteşti. La aceasta mi-a ajutat mila Domnului; pentru că mi-a ajutat mie să nu mai am niciodată trebuinţă de ceva lucruri pămînteşti, ci tot felul de hrană de care doream, îmi aduceau sfinţii îngeri şi nimic n-a tăinuit de mine Domnul meu, din cele ce se fac pe pămînt; apoi niciodată nu s-a lipsit inima mea de dorirea Lui cea dumnezeiască. Nu m-am odihnit ziua şi noaptea, căutînd pe Cel ce L-a iubit sufletul meu, pe Stăpînul Hristos, ca să pot totdeauna să-L văd cu ochii mei cei sufleteşti şi să mă îndulcesc de vederea Lui. Eu văd totdeauna pe îngerul lui Dumnezeu, fiind de faţă cu mine şi arătîndu-mi pe toţi stăpînitorii veacului acestuia. Lumina minţii mele niciodată nu s-a stins; toate cîte le-am cerut de la Domnul, mi le-a dat mie. Am văzut de multe ori cetele îngereşti, stînd înaintea lui Dumnezeu. Am văzut cetele sfinţilor mucenici şi ale mărturisitorilor, soboarele monahilor şi ale tuturor sfinţilor şi, mai ales, ale celor care nu aveau altă osîrdie pe pămînt fără numai să slăvească totdeauna şi să binecuvînteze cu credinţă pe Domnul întru simplitatea inimii lor. Am mai văzut pe satana şi pe diavolii lui în focul cel veşnic şi am văzut iarăşi, împotriva acelora, pe cei drepţi care se îndulceau de veşnica bucurie”.

Cuviosul Anuvie, spunînd acestea la părinţii ce veniseră la dînsul spre cercetare de trei zile, precum şi multe altele, nu o făcea aceasta pentru slava deşartă, ci pentru folosul celor ce le ascultă. El, fiind silit prin rugăminte de cei ce au venit la dînsul, le spunea toate din toată inima, cu ştiinţă curată şi cu multă smerenie.

După ce au trecut trei zile, şi-a dat sufletul său cu bucurie şi îndată s-au văzut sfinţii îngeri luînd sufletul lui şi ridicîndu-l spre înălţimea cerului, auzindu-se în văzduh dulci cîntări îngereşti. Astfel a trecut Cuviosul Anuvie de la cele pămînteşti la cele cereşti, el care a mărturisit numele lui Hristos înaintea păgînilor şi a suferit bătăi şi munci pentru aceasta. Iar acum se preamăreşte în ceata mărturisitorilor, înaintea îngerilor cereşti, în faţa lui Iisus Hristos Domnul nostru, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, se cuvine cinste şi slavă în veci. Amin.