Sinaxar 23 Noiembrie

În aceasta luna în ziua a douazeci si treia, pomenirea celui între sfinti Parintelui nostru Amfilohie, episcopul Iconiei.

Acest sfânt, dupa ce a trecut fiecare treapta bisericeasca si a stralucit cu nevointa si dumnezeiasca cunostinta, a fost hirotonit episcop al Iconiei, cu vointa lui Dumnezeu si alegerea a tot poporul, în vremea împaratilor Valentinian si Valent, ajungând înca si pâna în vremea marelui Teodosie si a fiilor lui, în anii 374, învatator facându-se al dreptei credinte si cu vitejie stând pururea pomenitul împotriva eresurilor lui Arie si ale lui Macedonie si ale lui Eunomie, din care pricina, multe prigoniri si necazuri a rabdat de la cei necredinciosi. Acesta s-a aratat împreuna-nevoitor al parintilor celor 150 ce s-au adunat la Sfântul si a toata lumea al doilea Sinod împotriva lui Macedonie Pnevmatomahul (adica luptatorul împotriva Sfântului Duh), fiind unul dintre ei, în anii 381.

Iar dupa ce marele Teodosie a dat stapânirea partilor apusului Europei lui Valentinian cel tânar si a biruit pe tiranul Maxim, s-a întors la Constantinopol. Atunci marele Amfilohie, intrând la împaratul, l-a rugat sa alunge pe arieni. Si fiindca împaratul nu voia aceasta, a aflat acest minunat parinte o maiestrie prin care a putut sa înduplece pe împarat.

Caci mergând la împarat, a salutat pe Teodosie ca pe un împarat, iar pe Arcadie, fiul lui, care atunci fusese uns nou împarat, l-a salutat în chip prea înjositor. Deci mâniindu-se pentru aceasta Teodosie, a socotit necinstea fiului sau aratata necinste adusa lui. Atunci sfântul preaîntelepteste a aratat lucrul, zicând: “Vezi, o împarate, cum nu suferi necinstirea fiului tau si te mânii? Asa sa crezi ca si Dumnezeu si Tatal, asemenea Se întoarce si uraste pe aceia care hulesc pe Fiul Sau si zic ca Acesta este mai prejos decât Tatal”. Atunci socotind lucrul împaratul, îndata a scris lege ca sa fie izgoniti ereticii departe de la cei drept-credinciosi. Iar pururea pomenitul acesta Amfilohie multi ani a pastorit turma lui Hristos si a alcatuit învataturi drept-credincioase; si ajungând la adânci batrâneti, s-a odihnit în pace.

Tot în aceasta zi, pomenirea celui între sfintii Parintelui nostru Grigorie, episcopul Bisericii acragantenilor.

Acesta a fost pe vremea împaratului Iustinian al doilea, care si Rinotmit se chema, în anii 685. Se tragea din cetatea Acraganta care se afla în ostrovul Siciliei, fiind fiu din parinti care se numeau Hariton si Teodota, oameni evlaviosi si împodobiti cu toate faptele bune si care traiau cu îndestulare. Deci, când era sfântul de opt ani, a fost dat de parintii sai sa învete Sfintele Scripturi. Si atât de silitor si nelenevitor s-a aratat la acestea, încât pe toti i-a facut a se minuna. Când a ajuns la optsprezece ani, a fost pecetluit cleric, adica facut anagnost de catre Sfântul Potamion, caci era îndemânatic la citire pentru buna glasuire ce avea. Iar într-o noapte, în vremea când dormea sfântul acesta înaintea patului arhidiaconului Damian, a auzit glasul dumnezeiescului înger, de trei ori chemându-l pe el, ca si pe proorocul Samuel si zicându-i: “Grigorie, s-a auzit rugaciunea ta. Deci grabeste si mergi”. Iar sfântul, fara a întârzia, a iesit si a mers la Cartagena, care acum se numeste Tunis. Si aflând acolo pe Marco monahul purtatorul de Duh, care a fost trimis de Dumnezeu catre el, a ramas lânga dânsul patru ani, iar de acolo a mers împreuna cu acelasi Marco la Antiohia. Apoi fiind îndemnat prin oarecare dumnezeiasca descoperire, a mers la Ierusalim si acolo a fost facut diacon de catre Macarie, episcopul Ierusalimului. Dupa aceea, de acolo s-a dus la Constantinopol si s-a aratat lui Gheorghe, cel ce era atunci patriarh. Si fiindca atuncea se adunase acolo sinod împotriva monotelitilor, Serghie, Pir si Pavel, s-a luptat cu dânsii Sfântul Grigorie si atât de mult a mustrat nebunia lor, încât vestea despre el a ajuns pâna la urechile împaratului. De la Constantinopol s-a întors la Roma si acolo a fost hirotonit episcop al patriei sale, cetatea Acragantiei, unde a stralucit foarte, savârsind minuni si împodobind-o cu vrednicia arhieriei. Pentru aceasta Savin si Crischentie si cu prietenii lor, pizmuind pe sfântul, nenumarate ispite au ridicat asupra lui si, vinovatii plasmuind împotriva lui, l-au prihanit pe el la papa al Romei, care, înselat de cuvintele lor mincinoase, a închis pe sfântul în temnita doi ani si jumatate.

Apoi dupa porunca împaratului, a scos pe sfântul din temnita, pentru ca sa se judece cu cei ce-l bârfisera. Atunci a facut sfântul aceste minunate semne cu lemnele si carbunii, Dumnezeu marind pe sluga sa: caci fetele necuratilor si necuviosilor acelora bârfitori ai sfântului s-au acoperit cu negreata întunecata, si s-au înnegrit, încât si pâna astazi fetele celor din neamul bârfitorilor acelora au ramas înnegrite. Iar tânara care fusese amagita de aceia (si a napastuit pe sfântul), dupa ce a fost chinuita de un duh necurat, la urma a fost vindecata de catre sfântul înaintea poporului. Iar sfântul s-a întors iarasi la patria si eparhia sa cu mare cuviinta, facând semne si minuni mai mari decât cele dintâi. Deci asa vietuind dumnezeiescul parinte si ajungând la adânci batrâneti, s-a mutat catre Domnul.

Tot în aceasta zi, pomenirea Cuviosului Parintelui nostru Sisinie Marturisitorul.

Sfântul Sisinie, episcop de Cizic, a font unul din cei 318 Parinti de la Primul Sinod Ecumenic si a trait pe vremea împaratului Diocletian (284-305) si a guvernatorului Alexandru, având patrie cetatea Cizicului. Deci, fiind pârât la Alexandru ca este crestin, a fost legat de cai sirepi care erau siliti sa alerge; apoi a fost batut cu cruzime si a primit otet iute pe nas si alte chinuri suferira si minuni savârsind, a fost aruncat la închisoare. Iar la Soborul întâi cel a toata lumea adunat împotriva lui Arie, fiind de fata, Sfântul Sisinie a sugrumat pe Arie cu vinele dreptelor sale dogme, propovaduind pe Fiul de o fiinta cu Tatal si asa, bine si cu placere de Dumnezeu vietuind, s-a mutat catre Domnul.

Tot întru zi, pomenirea Prea Cuviosului Parintelui nostru Antonie, care s-a nevoit în Schitul Iezeru din tinuturile Vâlcii.

Acest fericit parinte Antonie era de neam român si a trait pe vremea binecredinciosului voievod Matei Basarab si a voievodului martir Sfântul Constantin Brâncoveanu. A crescut în dreapta credinta mergând de mic la Sfânta Biserica, unde îsi gasea desfatarea sufleteasca. Înaintând cu vârsta, a ajuns preot, spre slava lui Dumnezeu si bucuria duhovniceasca a parintilor sai.

Lasând desfatarea lumii acesteia, a îmbratisat viata monahiceasca în prea frumoasa pustie de la Schitul Iezeru, în tinutul Vâlcii.

Aici, Cuviosul Antonie s-a aratat dintru început foarte sârguincios la toata osteneala si asprimea vietii mânastiresti. Atât de mare era nevointa sa, încât celorlalti vietuitori din chinovie li se parea ca fericitul Antonie ar fi în trup duhovnicesc.

Dorind sa sporeasca nevointele sale, cu blagoslovenia egumenului mânastirii a mers la episcopul locului, Ilarion, sa-i ceara binecuvântarea sa plece în sfântul munte Athos. Episcopul cunoscându-l ca este monah îmbunatatit si poate fi de folos multora, aici, a staruit ca el sa ramâna în tara. Deci, întorcându-se Cuviosul la Schitul Iezeru si vazând ca Biserica se ruineaza, s-a umplut de râvna si, cu ajutorul lui Dumnezeu, al episcopului Ilarion si cu agoniseala lui a reînnoit sfântul locas.

Dupa multe nevointe, Cuviosul Antonie s-a aprins de dorul pustniciei, pentru care fapt, cu binecuvântarea egumenului sau a iesit din schit si cercetând mai îndeaproape pustia, a gasit o pestera mica într-o stânca. Acolo, singur a sapat o bisericuta în care s-a rugat neîncetat ziua si noaptea. Urâtorul de oameni, diavolul însa, i-a adus multe ispite si suparari, dar pe toate le-a biruit cu darul lui Dumnezeu, cu rugaciunea si neîncetata lucrare. Cine poate sa spuna
privegherile Cuviosului de toata noaptea, privegherile si plecaciunile genunchilor sai?

Cuviosul Antonie era mic de stat si gârbov de batrânete, parul capului era scurt, barba deasa, scurta si destul de alba, vesel la cautatura, obrazul frumos, putin iute din fire si lesne iertator. Îmbracamintea sa era simpla si numai cele de trebuinta purta.

Pentru înfrânarea trupului purta un brâu din lanturi de fier împrejurul sau, iar hrana sa o lua abia la al noualea ceas si atunci numai pâine uscata si apa dar si acelea cu masura. Vin si bautura ametitoare nu a gustat niciodata. Pe pat nu dormea, ci numai sta, pentru osteneala, rezemat de niste pietre. Lacrimile nu-i lipseau din ochi tot timpul la rugaciune.

Cu harul lui Dumnezeu, Cuviosul cunoscând ca trecerea din lumea aceasta îi este aproape, a chemat pe ucenicul sau Nicolae, cu patruzeci de zile mai înainte si i-a spus în taina: “Sfârsitul mi s-a apropiat. Dupa iesirea sufletului, sa te nevoiesti sa pui trupul meu în gropnita pe care eu am sapat-o aici în piatra”.

Dupa patruzeci de zile, îmbolnavindu-se Cuviosul, vorbind în pace cuvinte de învatatura pentru suflet, a adormit în Domnul.

Cu ale lui sfinte rugaciuni, Doamne, Iisuse Hristose, miluieste-ne si ne mântuieste pe noi. Amin.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Ishirion episcopul, care cu pace s-a savârsit.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Elen, episcopul Tarsului, care cu pace s-a savârsit.

>Povestire de vedenia oarecaruia Ioan, foarte de folos

Fost-a un om pe vremea împaratului Constantin cel Mare, cu numele Ioan, care era cunoscut împaratului prin mestesugul sau. Acesta, având viata înrautatita, nu a gândit niciodata la gheena. Iar Domnul, Cel ce pe toate le iconomiseste spre folos, a orânduit îndreptarea lui prin vedenie. Caci acesta a vazut o data în vis ca a adus împaratului Constantin un lucru din mestesugul sau si ca pentru aceasta, vorbea împaratului cu îndrazneala si se bucurau împreuna. Dupa aceasta a vazut pe împaratul ca scoate o sabie goala si, strângându-i parul la un loc, se grabea sa-i taie capul fara mila; iar Ioan pleca gâtul sau, socotind ca glumeste cu împaratul. Însa în vreme ce facea aceasta, a auzit pe împaratul care cu groaza îi zice: “Când sabia va atinge parul tau, atunci gâtul tau se va umple de sângele tau”. Deci i s-a parut lui ca i s-a taiat gâtul, si când sabia a venit spre piept, nedumerindu-se si temându-se, Ioan cauta ajutor de la cineva; si de frica si de groaza acelei lupte s-a trezit, si venindu-si în fire, sta cu totul spaimântat. Deci, facându-si semnul crucii peste trupul lui, zicea: “Multumescu-ti tie, visule, ca aceasta lupta grozava mi-ai aratat-o numai ca nalucire, nu si ca fapta”. Si asa a ramas iarasi nepocait si neîndreptat.

Iar dupa câtava trecere de vreme, a cazut la grea boala si chema ajutorul lui Dumnezeu. Atunci a vazut iarasi, dar nu în vis, ci în uimire fiind, ca sta de fata la un divan judecatoresc. Vedea înca si un înfricosator împarat sezând pe scaun si îmbracat cu podoaba împarateasca si arhiereasca si de-a dreapta si de-a stânga lui, sedeau oarecare barbati, cu sfintita cuviinta si cucernicie, iar el sta dedesubtul acelora; de-a dreapta împaratului, sedeau oarecare fameni tineri si frumosi, iar de-a stânga lui, sedea unul mai smerit si mai primitor. Iar în partea din spatele împaratului, era o prapastie foarte întunecata si adânca, care numai la vedere pricinuia frica nespusa si durere mare. Deci, în vreme ce el sta cu frica si cu cutremur, i-a zis lui împaratul cel ce sedea: “O, tinere, oare stii cine sunt Eu?” Iar Ioan i-a raspuns: “Stiu, Stapâne, ca Tu esti Cel ce Te-ai întrupat, Fiul lui Dumnezeu si Dumnezeu, precum dumnezeiestile noastre Scripturi glasuiesc”. Iar împaratul a zis catre dânsul: “Si daca tu din Scripturi Ma cunosti, si cunosti înca si pe cei împreuna cu Mine sezatori, cum ai uitat amenintarea care cu câtiva ani înainte ti-a facut tie împaratul Constantin? Sau nu întelegi ceea ce-ti zic?” Iar Ioan i-a raspuns: “Înteleg, Stapâne, caci înca am în inima mea frica groazei aceleia”. Si a zis împaratul: “Daca ramasitele fricii aceleia le ai înca în inima, cum staruiesti în rautati? Învata-te prin cercare, ca Eu am fost Cel ce si mai înainte ti-am dat tie groaza aceea, si nu Constantin”.

Si acestea zicând, a vazut Ioan ca numai cu semnul a poruncit împaratul celor ce-l înconjurau ca sa arunce pe Ioan în prapastia ce se vedea în spatele lor. Si îndata ce au început famenii sa împinga fara mila pe Ioan în prapastie, îndata el a chemat ajutorul Nascatoarei de Dumnezeu, ca i se paruse ca a vazut pe Nascatoarea de Dumnezeu acolo în mijloc. Si îndata a auzit pe împaratul zicând: “Lasati-l pe el sa mearga, pentru rugaciunile Maicii Mele”.

Pâna aici este vedenia ce a vazut Ioan; iar el, spaimântându-se si venindu-si în fire, s-a dus la un monah cucernic si i-a povestit totul; iar monahul i-a zis: “Da slava lui Dumnezeu, frate, ca te-ai învrednicit sa iei asemenea învatatura, si de aceea trezeste-te, iubitule, nu cumva si tu sa patimesti ca despre care îti voi povesti”.

O asemenea vedenie ca a ta, a vazut-o un om. Si anume, ca se afla în împaratestile judecatorii, un Gheorghe cu numele, care cu silnicie fiind dus legat ca sa fie aruncat într-o prapastie grozava, cu totul s-a înspaimântat. Iar unul din cei ce stateau acolo de fata, având îndrazneala catre împaratul, a oprit pe cei ce-i duceau pe el în prapastie si-l ruga ca sa-l lase, dându-le lor chezasie ca în douazeci de zile se va îndrepta. Deci dupa ce i s-a dat drumul, prin acest fel de chezasie si ajutor, s-a dus cel ce a vazut vedenia si a înteles ce înseamna si talmacirea lui Gheorghe, care era tras în prapastie, caci îi era prieten si cunoscut. Iar Gheorghe, auzindu-le acestea, nu le-a luat în seama. Asadar a ramas ticalosul neîndreptat. Iar dupa ce au trecut cele douazeci de zile, a fost rapit din viata aceasta, si s-a dus ca sa plateasca fagaduita datorie. Acestea, cu chip de adaugire le-a povestit monahul acela catre Ioan. Iar Ioan auzind acestea, si având în mintea sa înca vii îngrozirile ce vazuse, si-a marturisit fara de rusine toate pacatele sale, si schimbându-si viata spre mai bine, a petrecut multi ani cu placere de Dumnezeu vietuind, si asa murind, s-a dus la vesnicele locasuri.